Cărţi tipărite de Andrei Şaguna la Tipografia arhidiecezană

În timpul păstoririi lui Andrei Şaguna, în noua „tipografie diecezană” (devenită, după 1864, „arhidiecezană”) au apărut lucrări de mare diversitate: cărţi de slujbă, Biblia, Noul Testament şi Psaltirea, traduceri din Sfinţii Părinţi, manual pentru „clericii” Institutului Teologic din Sibiu, manuale pentru „şcolile poporale” îndrumate de Biserică (în primul rând pentru cele din dieceza Sibiului), lucrări cu profil istoric, literar şi chiar economic etc.

Un capitol important din activitatea editorială a lui Şaguna îl constituie manualele şcolare pentru Institutul teologic-pedagogic din Sibiu. Ca fost profesor de teologie la Carloviţ şi-a dat seama de nevoia stringentă de a tipări manuale pentru „clericii” şi „pedagogii” Institutului sibian modernizat de el. Pentru că în primii ani de activitate nu avea profesori bine pregătiţi cărora să le încredinţeze întocmirea unor manual corespunzătoare, a recurs la prelucrarea sau reeditarea unor manuale mai vechi, revizuite de el însuşi. Aşa a fost „Teologia Dogmatică, scoasă din manuscrisul Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Raici şi prescurt întocmită spre întrebuinţare în şcoalele clericale de legea greco-răsăriteană” (1854, 222 pagini); deci o prelucrare după opera acestui arhimandrit sârb Iovan (Ioan) Raici, fost profesor de teologie la Seminarul teologic din Carloviţ, un distins istoric şi teolog, cu studii la Kiev. Era un prim manual pus la îndemâna preoţilor şi a „clericilor” sibieni.

A urmat un „Manual de Teologie Morală Creştinească” pentru întrebuinţarea preoţimei şi a clericilor greco-răsăriteni, revăzută şi retipărită sub privegherea şi cu binecuvântarea episcopului Andrei (1855, VIII + 299 pagini). Fostul profesor de teologie şi apoi mitropolit al Ardealului Nicolae Mladin a dovedit că era o reeditare a manualului tipărit la Sibiu în 1820 sub titlul „Învăţătură theologhicească despre năravurile şi datoriile oamenilor creştini” (452 + 10 pagini), probabil prelucrat tot după vreun manual sârbesc.

Tot în 1855 Andrei Şaguna a tipărit „Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă, după traducerea arhimandritului Filaret Scriban, tipărită la Mănăstirea Neamţ în 1844. Era şi aceasta de un real folos pentru „clericii” sibieni, dar şi pentru preoţi, deoarece în ea erau prezentate învăţăturile dogmatice şi morale ale Bisericii.

La aceasta se adaugă şi reeditarea unei lucrări cu titlul „Teologia Pastorală pentru preoţii de legea ortodocsă răsăriteană” (1857, 240 pagini). Era reeditarea cărţii „Datoriile presviterilor parohialnici”, tipărită la Buda în 1817, tradusă după ierarhii ruşi Gheorghe Coninschi şi Partenie Sopcovschi. Mai apăruse în româneşte la Chişinău în 1823, la Iaşi în 1837 şi la Bucureşti în 1852, apoi la Râmnic în 1861, deci era o lucrare pastorală cunoscută în Biserica Românească.

Lucrări cu profil omiletic şi catehetic

Andrei Şaguna a acordat o mare atenţie activităţii liturgice şi predicatoriale a preoţilor săi. Este adevărat că n-a tipărit nici un manual de Liturgică şi Omiletică, considerând, pentru început, că erau suficiente cărţile liturgice pe care le-a tipărit în tot cursul păstoririi sale. Nu s-a tipărit nici un manual de Omiletică, deşi în Institutul Teologic sibian se preda „Retorica bisericească” încă din anul 1852.

În 1855 a tipărit două volume de predici, necesare mai cu seamă preoţilor în activitate, dar şi viitorilor preoţi. Primul era un „Chiriacodromion, adecă cuvântări bisericeşti pentru fiecare duminecă a anului”, scris de Nichifor Theotochis († 1800), un renumit teolog grec devenit apoi arhiepiscop al Astrahanului în Rusia (58 de predici cu 471 pagini). Această lucrare a apărut în româneşte în traducerea călugărilor nemţeni Gherontie şi Grigorie (viitorul mitropolit Sf. Grigorie Dascălul), tipărită la Bucureşti în 1801, la Buzău în 1839 şi la Iaşi în 1840-1841; presupunem că Şaguna a folosit ediţia de la Iaşi. În această carte a publicat 26 de predici proprii, sub titlul „Adaos de cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti de peste an”, cu 134 de pagini.

Doi ani mai târziu, deci în 1857, a tipărit „Tâlcuiala Evangheliilor în Duminecile Învierii şi ale sărbătorilor”, reeditată în 1860 (ambele ediţii cu 208 pagini). Cuprindea 50 de omilii exegetice la Evangheliile duminicilor şi alte 10 ale sărbătorilor. De fapt era o reeditare a cărţii cu acelaşi titlu, tradusă din slavo-sârbă de cărturarul bănăţean Constantin Diaconovici Loga (1770-1850) şi tipărită la Buda în 1835, cu binecuvântarea mitropolitului Ştefan Stratimirovici din Carloviţ. În prefaţă se menţiona că era destinată doar cateheţilor, pentru orele de religie.

La aceasta putem adăuga şi câteva lucrări cu profil catehetic, pentru şcolari, dar care puteau fi citite şi de credincioşii vârstnici: „Catehismul mic sau mărturisire prescurtată a religiei dreptcredincioase răsăritene” (1851-1852, 1853-1854, 1861, 1870); „Catihis bogat creştinesc pentru tinerimea şcolară de legea greco-răsăriteană” (1854, 1856, 1870); „Istoria biblică pentru prunci, ilustrată cu icoane spre folosul şcoalelor poporale de legea greco-răsăriteană” (1858-1859, 1861, 1866). De reţinut că, după moartea lui Şaguna, numărul acestor catehisme s-a redus în mod simţitor.

Primul manual sistematic de Drept canonic

Paralel cu aceste reeditări sau prelucrări din primii săi ani de păstorire, Andrei Şaguna a publicat două lucrări cu caracter practic, canonic, necesare mai cu seamă preoţilor parohi. Astfel, în 1854 a publicat o broşură cu titlul „Cunoştinţe folositoare depre trebile căsătoriilor, spre folosul preoţimei şi a scaunelor protopopeşti” (cu 43 de pagini), necesară la cunoaşterea gradelor de rudenie şi a impedimentelor la căsătorie.

Cealaltă se intitula „Elementele Dreptului canonic al Bisericei dreptcredincioase răsăritene, spre întrebuinţarea preoţimei, a clerului tânăr şi a credincioşilor” (1854, XXIV + 183 p.); în 1855 apare într-un nou tiraj (cu XXXII + 183 p.). Era primul manual sistematic de Drept canonic în literatura teologică românească, fiind o prelucrare a lucrării sârbo-latine în două volume a teologului sârb Euthimie Ioanovici, tipărită la Novi Sad în 1841 şi 1847. Din prefaţă rezultă că acest manual era întocmit după diferite însemnări culese de el însuşi pe când era profesor, completate cu cele scrise în Pravilele româneşti, în Sintagma publicată de William Beveregius, şi de un manuscris al lui Iovan Raici despre Sinoadele ecumenice şi confruntate cu cele scrise în Pidalionul apărut la Atena în 1841 şi cel de la Mănăstirea Neamţ din 1844 şi apoi „puse în rând cuviincios”.

„Compendiu” de istorie bisericească

După 1860, Andrei Şaguna a inaugurat o nouă etapă în teologia sibiană, şi anume elaborarea şi tipărirea de lucrări proprii, originale, la nivelul unor cursuri sau manuale pentru învăţământul superior, necesare pentru „clericii” şi preoţii săi. Ele vor fi apoi folosite timp de câteva decenii în învăţământul teologic din Ardeal şi Banat (Sibiu, Arad, Caransebeş). Este vorba de manualele de Istorie bisericească, de Drept canonic şi de Pastorală. Astfel, în 1860 a tipărit „Istoria Bisericii ortodoxe răsăritene universale de la origini până în zilele noastre” (2 vol., X + 422 p. + IV + 316 p.). Este primul „compendiu” de istorie bisericească universală la noi. Şaguna era conştient de importanţa unei asemenea lucrări pentru „clericii” sibieni, dar şi pentru preoţii săi. În acelaşi timp, cele două volume aduceau şi dovezi în pregătirea altor acţiuni care să ducă la restaurarea Mitropoliei Ardealului. Chiar în Precuvântare Şaguna mărturisea că a expus materialul în mod cronologic, pe secole, după modelul „Centuriilor de la Magdeburg”, iniţiate de teologul şi istoricul protestant Mathias Flacius Illyricus în lucrarea „Eclesiastica historica...”.

Tot în „Precuvântare”, Şaguna arăta că şi-a alcătuit lucrarea „din izvoarele cele curate ale învăţăturii Bisericii noastre”. Au fost identificate mai multe asemenea izvoare: „Istoria Bisericească” a arhiepiscopului Meletie al Atenei (1661-1714) – care a fost revizuită şi întregită de Gheorghe Vendote şi tipărită la Viena în 1783, tradusă în româneşte de mitropolitul Veniamin Costachi (4 vol., 1841-1843), „Istoria sârbă” a lui Iovan Raici (Viena, 1794), o lucrare în două volume a istoricului sârb D. Medacovici, apărută la Novi Sad în 1851, istoriile bisericeşti din perioada veche şi bizantină (Eutropiu, Teodoret, Kedrenos), lucrările unor teologi şi istorici germani, austrieci şi maghiari. Pentru partea referitoare la creştinismul românesc a folosit „Istoria bisericească” a lui Petru Maior (Buda, 1813), „Istoria bisericească” a lui Alexandru Geanoglu Lesviodox (Bucureşti, 1845), „Magazinul istoric pentru Dacia” (vol. III, Bucureşti, 1845), ediţia „Pidalionului” de la Mănăstirea Neamţ din 1844, la care se adaugă informaţii scrise primite de la arhiereul Filaret Scriban (despre Petru Movilă) şi Aron Pumnul (despre lipovenii din Bucovina), de la unii protopopi (despre mănăstirile dispărute din Transilvania) etc.

Primul volum, cu 16 capitole, începea cu Istoria bisericească (sic) a Legii cei vechi (deci date privind Vechiul Testament), continuând cu Istoria bisericească a Legii cei nouă (cap. II şi III), prezentând apoi cele mai importante evenimente din trecutul Bisericii: răspândirea creştinismului în diferite părţi ale lumii, persecuţiile, sinoadele ecumenice şi locale, ereziile, cultul creştin şi viaţa spirituală, scriitorii bisericeşti, marii Sfinţi Părinţi din secolele IV-VIII, creştinarea mai târzie a unor popoare (unguri, ruşi), conflictele dintre Roma şi Bizanţ, cruciadele, marii teologi din secolul al XIV-lea.

Volumul al doilea (p. 1-54) prezintă situaţia Bisericii creştine în secolele XV-XIX: Căderea Constantinopolului, Biserica din Rusia, din Ucraina subcarpatică şi din Grecia, şi reformatorii (Wyclif, Zwingli, Melanchton, Luther, Calvin, anabaptiştii, socinienii, quakerii). Capitolul al doilea este cel mai extins: Despre creştinarea naţiei române (p. 54-268), mai ales trecutul Bisericii din Transilvania (p. 74-216), mai puţin despre Biserica din Banat şi cea de dincolo de Carpaţi. Merită să fie reţinut faptul că face acum o primă „conscriere” a fostelor mănăstiri din Transilvania şi mai ales a celor distruse de generalul Buccow, pe baza informaţiilor primite de la mai mulţi preoţi şi protopopi. Al treilea capitol este consacrat Bisericii Sârbeşti (p. 268-316), începând cu încreştinarea şi până în secolul al XIX-lea. Unul din cercetătorii Istoriei lui Andrei Şaguna, conf. Pavel Cherescu, constată că aceasta este „prima lucrare de acest fel care a văzut lumina tiparului în Transilvania”, prin care „istoriografia bisericească s-a integrat în sfera de cercetare a istoriografiei europene, prin prezentarea ştiinţifică a unor mărturii autentice, prin utilizarea critică a izvoarelor, cărora autorul s-a străduit să le ofere şi explicaţiile de rigoare”. Prin opera sa, Şaguna „se încadrează în exigenţele noului curent istoriografic european, putând fi socotit pe drept părintele istoriografiei moderne bisericeşti”.

Partea privitoare la istoria Bisericii ortodoxe din Imperiul Habsburgic din volumul al doilea a fost tradusă în limba germană de profesorii Ioan Popescu şi Zaharia Boiu de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (amândoi foşti bursieri ai lui Şaguna la Universitatea din Leipzig şi viitori membri corespondenţi ai Academiei Române) şi tipărită sub titlul „Geschichte der Griechisch-orientalischen Kirche in Oesterreich” (Sibiu, tipografia Josef Drotleff, 1862, 2 foi + 224 pagini). Cu toate imperfecţiunile acestui volum – explicabile pentru perioada respectivă –, cercurile istorice şi teologice străine, mai ales de limbă germană, au găsit în cartea ierarhului sibian multe informaţii privitoare la trecutul Bisericii Româneşti din Ardeal.

Manual de Drept bisericesc

Deceniul al şaselea şi începutul celui următor ale secolului al XIX-lea au fost dominate de lupta perseverentă a lui Andrei Şaguna pentru restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei şi organizarea ei canonico-administrativă.

Încă din primii ani de activitate a publicat cele trei broşuri cunoscute, cu caracter istoric şi canonic, prin care cerea restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei: „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor de religie răsăriteană” (Sibiu, Tip. G. Klozius, 1849, 15 p.), „Adaos la Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor gr. or" (Sibiu, G. Klozius, 1850, 23 p.) şi „Memorial, prin care se lămureşte cererea românilor de religiunea răsăriteană din Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane” (Viena, 1851 şi Sibiu, 1860, 23 p.).

În cadrul acestor acţiuni, a publicat şi lucrarea canonico-polemică „Anthorismos sau desluşire asupra broşurei „Dorinţele dreptcredinciosului cler din Bucovina în privinţa organisării canonice a diecezei şi a ierarhiei sale referinţe în organismul Bisericii ortodoxe din Austria” (1861, 132 pagini). În 1863 a apărut o versiune şi în limba germană. Era un răspuns dat episcopului Eugenie Hacman de la Cernăuţi (1835-1873) care a refuzat propunerea lui Andrei Şaguna şi a unor preoţi bucovineni de a se organiza o singură Mitropolie ortodoxă pentru toţi românii din Imperiul Habsburgic (Transilvania, Banat, Crişana, „părţile ungurene” şi Bucovina). Se ştie, că în urma demersurilor lui Hacman, în 1873 s-a ajuns la dezbinarea românilor ortodocşi din Imperiul habsburgic prin crearea „Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei”, în fruntea căreia a fost numit el însuşi.

Tot aici trebuie să notăm şi un „Proiect de regulament pentru organizarea trebilor bisericeşti, şcolare şi fundaţionale române de religie greco-orientală” (1863, 84 pagini), lucrat de Andrei Şaguna. În sfârşit, notăm însuşi „Statutul Organic al Bisericii ortodoxe române din Transilvania şi Ungaria”, elaborat tot de Andrei Şaguna, votat de Congresul Naţional Bisericesc întrunit la Sibiu în septembrie-octombrie 1868 şi sancţionat de împăratul Francisc Iosif la 28 mai 1869, publicat în acelaşi an la Tipografia Arhidiecezană (36 pagini). Din toate se desprinde spiritul practic al lui Andrei Şaguna, dar şi temeinicele sale cunoştinţe de Drept canonic şi administrativ.

În anul Congresului Naţional Bisericesc amintit, Andrei Şaguna a publicat cea mai importantă lucrare canonică a sa: „Compendiu de Drept canonic al unei, sântei, soborniceşti şi apostoleşti Biserici” (1868, XLVI + 451 p.). A fost cel mai complet şi mai documentat manual de Drept bisericesc în literature teologică românească până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când au apărut manualele profesorilor Constantin Clement Popovici de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (litografiat, în limba germană, prelucrat şi litografiat în limba română de preotul Vasile Pocitan din Bucureşti în 1898) şi de Dimitrie Boroianu de la Seminarul „Veniamin” din Iaşi, mai târziu la Facultatea de Teologie din Bucureşti (2 vol., Iaşi, 1899), sau ale profesorului I.S. Berdnikov de la Universitatea de Kazan, în traducerea episcopului Silvestru Bălănescu de la Huşi (Bucureşti, 1892). Cu toate acestea, manualul lui Andrei Şaguna a fost folosit mereu în şcolile teologice din Ardeal şi Banat, fiind reeditat la Sibiu în 1885 (XLVIII + 440 p.) şi în 1913 (XLVII + 440 p.).

Compendiul lui Andrei Şaguna era o lucrare „ştiinţifică” în sensul modern al cuvântului, structurat în trei părţi mari: „Dreptul canonic intern”, „Dreptul canonic extern” şi „Despre legislaţiunea, administraţiunea şi cârmuirea bisericească”. Se baza pe Sfânta Scriptură, pe canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, pe scrierile unor Sfinţi Părinţi. Folosea însă şi lucrările cunoscuţilor canonişti bizantini Teodor Balsamon, Ioan Zonaras, Alexie Aristen, Constantin Armenopoulos, „Sintagma alfabetică” a lui Matei Vlastares şi ediţii ale „Pidalionului” lui Nicodim Aghioritul (ediţia greacă de la Leipzig din 1800 şi traducerea românească a lui Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamţ din 1844), „Sintagma sfintelor canoane”, publicată de profesorii G. Rallis şi M. Potlis la Atena în 1852-1859; a folosit, de asemenea, lucrările unor canonişti apuseni: olandezul Zeger Bernhardt, englezul William Beveregius, germanul Johann Michael Heineccius („Abbildung der alten und neuen griechischen Kirche”, Leipzig, 1711), austriacul Joseph Bingham („Originum sine antiquitatum ecclesiasticorum”, Magdeburg-Halle, 1751-1752) şi alţii (lucrările acestora se găseau în biblioteca lui Şaguna).

Chiar în anul apariţiei, Compendiul lui Şaguna a fost prezentat elogios (inclusiv câteva date privitoare la activitatea sa) în paginile revistei ortodoxe „L’union chrétienne” din Paris (an. 9, nr. 2 din 1868, p. 527-528), condusă de cunoscutul teolog francez trecut la ortodoxie René François Vladimir Guettée, de către teologul grec stabilit în România Gheorghe Zottu (1842- 1885), viitor profesor la Seminariile „Central” şi „Nifon” şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Compendiul de Drept canonic al lui Andrei Şaguna a fost tradus în limba germană de Dr. Alois Sentz, profesor la Academia de Drept din Sibiu, şi publicat în acelaşi an la Sibiu în tipografia particulară a lui Joseph Drotleff, sub titlul „Compendium des kanonischen Rechtes der einen, heiligen, algemeinen und apostolischen Kirche” (XLIII + 499 p.). În felul acesta, Compendiul lui Şaguna a ajuns să fie cunoscut şi apreciat în cercurile teologice de limbă germană, după cum rezultă din recenziile care au apărut în reviste de specialitate. Această versiune germană va fi apoi tradusă în limba rusă de Timotei Vasilievici Barsov, profesor de Drept canonic la Academia Duhovnicească din Sankt Petersburg. Traducerea lui a fost publicată în mai multe numere din revista Academiei „Hristianscoe Citenie” (Lecturi creştine), din februarie 1870 până în octombrie 1872, ca apoi să fie tipărită într-un volum aparte, sub titlul „Kratkoe izlojenie kanoniceskogo prava, edinoi, sviatoi, sobornoi I apostoliskoi Ţerkvi...” (Sankt Petersburg, 1872, 637 p.). Trebuie notat că T.V. Barsov a însoţit traducerea sa cu o serie de note la subsol, necesare pentru cititorii ruşi, dat şi cu anumite observaţii proprii, exprimându-şi unele reserve faţă de cele scrise de Şaguna.

Preotul profesor şi canonist Liviu Stan (1911-1973) afirma că versiunea rusă a fost tipărită şi în revista „Pravoslavnâi Sobesenik” a Academiei duhovniceşti din Kazan (nr. 1 şi 2 din 1879), desigur după traducerea lui T.V. Barsov. Tot el scria că acest Compendiu s-a tradus integral în limba greacă şi parţial în limbile sârbă şi bulgară.

Aşadar, prin „Istoria Bisericească” şi „Compendiul de Drept Canonic”, Andrei Şaguna a făcut cunoscută teologia românească şi în cercurile teologice catolice şi protestante din Apus, dar şi în lumea ortodoxă de pretutindeni. Erau primele lucrări teologice româneşti traduse în limbi de circulaţie.

Cea de a treia lucrare cu caracter canonic publicată de Andrei Şaguna era un „Enhiridion, adică carte manuală de canoane ale unei, sânte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici, cu comentarii” (1871, LII + 548 p.). Era o primă lucrare în teologia românească în care erau prezentate canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi. Avea şi un bogat indice alfabetic, pentru o mai bună întrebuinţare. Cartea a apărut în 1871, când se împlineau 25 de ani de la numirea lui Andrei Şaguna ca „vicar general” la Sibiu, fapt pentru care o dedica „iubitului cler şi popor ca să-i fie făclie picioarelor şi lumină cărărilor sale”. Enhiridionul a fost folosit mereu până la apariţia cunoscutei colecţii de canoane a episcopului sârb Nicodim Milaş, în traducerea lui Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici (3 vol., Arad, 1930-1936) sau cea a preotului Constantin Dron (2 vol., Bucureşti, 1933-1935), iar mai nou a profesorului Ioan Floca (Sibiu, 1991, ed. a II-a, 1993).

„Manual de studiu pastoral”

O ultimă lucrare originală a mitropolitului Andrei a fost una de Pastorală. Am menţionat în alte pagini că în 1857 reeditase „Teologia Pastorală” a ierarhilor ruşi Gheorghe Coninschi şi Partenie Sopcovschi, dar se pare că n-a fost mulţumit de ea. Drept aceea, cu puţin timp înainte de moarte a dat la tipar un „Manual de studiu pastoral” (1872, 8+X+302 p.). În prefaţă arăta motivele care l-au îndemnat să alcătuiască un astfel de manual. Se baza pe Sfânta Scriptură şi pe lucrările unor Sfinţi Părinţi, îndeosebi pe cartea Sfântului Ioan Gură de Aur „Despre preoţie” (se tipărise, tot în Tipografia Arhidiecezană, în 1865, în traducerea preotului braşovean Iosif Barac) şi pe o lucrare a Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului. Reţinem cele scrise de mitropolitul Andrei, că o lucrare de acest gen trebuie să ţină seama de realităţile sociale, culturale sau de altă natură în care îşi desfăşura activitatea fiecare păstor de suflete. Mai mult chiar: el critica „Pastorala” arhimandritului Melchisedec Ştefănescu (Bucureşti, 1862, hirotonit în acelaşi an arhiereu), tradusă şi prelucrată după teologi ruşi şi germani, fără să ţină seama de realităţile româneşti. Manualul lui Andrei Şaguna a fost reeditat în 1878 (XV + 270 p.) şi a servit ca manual didactic în Institutul Teologic din Sibiu până după 1918.

Adăugăm la acestea şi lucrările sale polemice pe care le-am mai amintit: „Respingerea unor atacuri în treaba unei traduceri nouă a Bibliei” (1858, 44 p.), îndreptată împotriva lui Heliade Rădulescu; „Anthorismos sau desluşire compărătivă asupra broşurei „Dorinţele dreptcredinciosului cler din Bucovina…” (1861), în care combătea atitudinea episcopului Eugenie Hacman faţă de înfiinţarea unei singure Mitropolii pentru românii ortodocşi din Imperiul Habsburgic. Tot aici consemnăm şi broşura „Scrisori apologetice, va să zică de apărare ale arhiepiscopului şi mitropolitului românilor de religia ortodoxă răsăriteană din Ardeal şi Ungaria” (Sibiu, 1867, 72 p.), cu scrisori polemice împotriva mitropolitului unit Alexandru Sterca Şuluţiu de la Blaj, în probleme de interes naţional-politic.

Părinte al teologiei româneşti moderne

Prezentând aceste cărţi cu conţinut teologic tipărite de Andrei Şaguna, se poate constata că el însuşi a elaborat ori a redactat lucrări de o mare diversitate, aparţinând celor patru ramuri clasice ale teologiei ortodoxe: biblice, istorice, sistematice (dogmatică şi morală) şi practice (drept canonic, pastorală, omiletică şi catehetică, inclusiv catehisme şi cărţi de slujbă). Prin toate acestea, dar mai cu seamă prin lucrările sale originale („Istoria Bisericii”, „Compendiul de Drept canonic”, „Enhiridionul de canoane”, „Pastorala”), Andrei Şaguna poate fi considerat un adevărat „Părinte al teologiei româneşti moderne”, mai ales dacă luăm în considerare şi conjunctura politico-socială, culturală şi bisericească a secolului în care a trăit.

Într-adevăr, prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată de traducerile din literatura patristică, postpatristică şi greaca modernă, realizate de mitropoliţii Veniamin Costachi al Moldovei şi Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti. A urmat o altă etapă, cea a traducerii şi prelucrării unor manuale pentru noile seminarii teologice, datorate lui Filaret Scriban şi Melchisedec Ştefănescu în Moldova şi ardelenilor Dionisie Romano şi Nifon Bălăşescu în Ţara Românească.

Andrei Şaguna a lucrat într-o manieră asemănătoare, adică până în 1860 a publicat manuale pentru şcoala teologică sibiană prelucrate după alţii, ca apoi să alcătuiască lucrări originale, bazate pe „izvoare”, adică pe Sfânta Scriptură, lucrări patristice şi hotărâri ale Sinoadelor ecumenice şi locale, dar folosind şi lucrări de specialitate din literatura teologică şi juridică apuseană. Un rol similar va îndeplini, în aceeaşi perioadă, în Vechea Românie, episcopul Melchisedec Ştefănescu de la Ismail, mai târziu la Roman (1823-1892), care, după „etapa manualelor”, va trece la elaborarea de lucrări de istorie bisericească a românilor, întemeiate pe „izvoare” scrise, inaugurând şi el o etapă nouă în astfel de cercetări. Doi ierarhi de mare cultură, ambii aleşi ca membri în cel mai important for cultural al României, Societatea Academică Română, viitoarea Academie Română. După ei, se va deschide o altă etapă în teologia românească, cu cele patru ramuri ale ei, prin profesorii noilor Facultăţi de Teologie din Cernăuţi (1875) şi Bucureşti (1881-1884).