Carul fermecat

Eu chiar umblu câteodată pe cer. De-adevăratelea, și nu cu Carul Mare, cum poetizez adesea, văzând că acesta n-a plecat în nici o noapte de dea­supra casei în care am venit pe lume, ci cu un car ce nu se dez­lipește niciodată de pământ. Îl știu de când eram copil. Copii, mai precis, pentru că a avut și el vârsta aceasta cândva. S-a născut cu 14 ani înaintea mea, la doar opt ani după nașterea mamei. Pot spune că l-am prins amândoi când încă era copil. Tataie Gheorghe îi ceruse meșterului care i-l făcuse să-i împodobească blănile cu flori și să treacă și anul 1942 pe el, mare, cu vopsea albastră, ca să se știe ce vechime are. Spre deosebire de căruța cu care pleca zilnic la câmp, carul ieșea rareori din curte, când avea de mers la oraș sau la cimitir, cu vreuna dintre rudele căreia-i sunase ceasul. Sau când se întâmpla să fie vreo nuntă în familie, așa cum fusese atunci când se însurase Florea, fratele mamei, și chiar atunci când se măritase mama, care nu făcuse nuntă, dar tataie nu-și lăsase fata să meargă pe jos la bărbatu-său, care trăia în alt sat, dincolo de pădure, și-o dusese până acolo cu carul cel nou, ducându-i, totodată, și zestrea, adică o plapumă, două perne și câteva macate țesute de mamaie la război. Pe urmă a făcut același drum cu Vica, sora mai mică a mamei, care-și alesese un bărbat din același sat. Apoi în direcția opusă, spre Puțintei, unde ajunsese Aritina. Același număr de perne și de macate și câte o plapumă pentru fiecare. Ar fi încăput mai mult în car, dar nu era de unde.

Mai apoi, peste ani, tataie n-a avut încotro, a trebuit să umple carul cu saci de grâu și porumb, pe care îi căra din câmp acasă, iar de aici, în lunile de iarnă, la moară.

Nu era primăvară în care să nu aud caii nechezând în poartă și să nu-l văd pe tataie intrând în curtea noastră cu un sac de făină în spinare. Auzise că mama nu mai avea din ce să facă pâine și se repezea într-un suflet la noi. În trei suflete, mai exact, fiindcă pe lângă al lui, mai mare decât toate, erau și sufletele cailor, alt­minteri nu le-ar fi fost atât de drag când mă vedeau, punân­du-se mintenaș pe nechezat!

Să se fi gândit tataie, în anii aceia, la timpul ce curgea întruna și să fi vârfuit zilnic carul cu el, ducându-l cât mai departe înapoi, înapoia vieții lui, în primul rând, ar fi apărut la noi în sat și acum. Așa că, fără să-și dea seama cum, s-a pomenit într-o zi c-a îmbătrânit. Iar într-o altă zi, că l-au suit oamenii din sat în carul lui, cu fața spre cer și cu mâinile pe piept. Și, cu toate că era iarnă, era tataie înconjurat de flori. Florile de pe blănile carului, ce nu se ofiliseră nici un pic.

Un sfert de veac mai târziu, le-am găsit la fel de proaspete, în același loc, deși carul zăcea într-o rână, sub un șopron al casei în care trăiseră bunicii. Uitasem de existența lui.
Doar că el ne ținea minte pe toți. Și pe cei plecați de pe lume, și pe mine, rămasul în urma lor, care nu știam ce să fac cu singurătatea ce-o duceam aproape peste tot cu mine.

Nici anul 1942 nu se ștersese de pe loitre. Roțile de lemn ale carului erau întregi. Era până și oiștea la locul ei. Numai caii lipseau. Și omul care să-i mâne iarăși la drum.

La câteva zile după aceea, am adus pe roțile lui, cu niște cai de împrumut, carul în curtea casei părintești. Adică în satul de dincolo de pădure. Am chemat un prieten pictor din București, care a îndreptat un pic tijele florilor și-a adăugat un strat nou de vopsea pe anul din certificatul de naștere al carului. Asta a fost tot.

Sunt mai bine de zece ani de atunci, și, când am chef să stau de vorbă cu tataie, care se uită de sus, printr-o ferestruică a cerului, la mine, sau îmi vine pur și simplu să-i sărut mamei, aflată și ea la o altă ferestruică, mâinile crăpate, așa cum n-am făcut în timpul vieții ei niciodată, îmi culc tâmpla pe loitra carului și-l rog în gând să pornească înspre stele cu mine. Până în vecinătatea Carului Mare. Uneori, chiar mai sus.

Doamne, ce fericită se vede copilăria mea pe pământ! Și caii de fum, ce mă poartă prin slăvile cerului, nechează subțirel: Iha! Iha!

Și se aud, din apropierea cailor, mama și tataie râzând!