Cauze ale surdităţii copilului

Surditatea copilului poate apărea prenatal, intranatal sau postanatal, după momentul în care factorul patogenic a acţionat asupra aparatului cardiovascular. În viaţa intrauterină se pot produce aplazii sau dismorfii ale urechii, nervilor sau centrilor auditivi, urmate de surditate de cauze genetice sau embrionare, prin diverse noxe exercitate asupra femeii gravide, mai ales în primele trei luni de sarcină.

În timpul naşterii, urechea poate fi afectată prin traumatismul obstetrical (contracţii prelungite, aplicarea de forceps, compresiunea cordonului), care poate determina hemoragii intracraniene, cu caracter compresiv, fracturi labirintice sau prin anorexie neonatală. După naştere, scăderea sau pierderea auzului pot fi provocate de lipsa de igienă a mediului ambiant al copilului, inflamaţia diverselor segmente ale urechii, infecţii ale sistemului nervos central sau ale foselor nazale. Alte cauze ale scăderii sau pierderii auzului după naştere sunt: intoxicaţiile endogene (diabet, carenţe în săruri minerale de K, Na, Ca) sau exogene, cu oxid de carbon, cele medicamentoase (streptomicina sau prin supradozarea oricărui medicament). Surditatea poate fi depistată mai uşor sau mai greu, în funcţie de vârsta la care s-a produs. În legătură cu vârsta, surditatea la sugar şi la copilul mic poate rămâne mult timp nedepistată, dacă nu există leziuni vizibile (malformaţii, inflamaţii sau tumori ale urechii externe) sau dacă nu există posibilitatea efectuării unei electrocohleografii sau chiar a unei audiometrii intrauterine. În aceste cazuri, doar supravegherea atentă din partea părinţilor şi întârzierea apariţiei vorbirii poate atrage atenţia asupra deficitului auditiv. La copiii mai mari, intraţi deja în colectivitate, scăderea auzului devine evidentă în special dacă este bilaterală. Surdităţile accentuate, bilaterale şi precoce se însoţesc totdeauna de diverse tipuri şi grade de tulburări de vorbire (şi scris), care pot varia de la pronunţarea sau scrierea defectuoasă, până la mutitatea totală (surdo-mutism), iar aceasta poate produce, la rândul ei, o insuficientă dezvoltare a intelectului copilului. Din cauza scăderii sau absenţei auzului şi dificultăţii exprimării, copilul surd se integrează greu în colectivitate, devine timid, retras, indiferent sau agresiv, de aceea se impune educarea şi instruirea lor cu o deosebită răbdare şi bunăvoinţă din partea anturajului şi internarea lor în grădiniţe şi şcoli generale la vârsta indicată. În elaborarea unui diagnostic corect este necesară colaborarea între un orelist, radiolog, logoped, neuropsihiatru. Tratamentul surdităţii infantile are trei componente: restabilirea integrităţii anatomice şi funcţionale a aparatului acustico-vestibular, folosirea la maximum a resturilor auditive şi educarea vorbirii. Profilaxia surdităţii copiilor, la îndemâna oricui, constă într-o corectă igienă generală şi auriculară şi în prevenirea şi tratamentul precoce şi corect al bolilor urechii.