Ce este şi ce impact are indiferentismul religios în lumea de azi (II)

Nu trebuie să ne mire faptul că civilizaţia căreia îi aparţinem astăzi e mai degrabă una a aparenţei decât a conştiinţei, a esenţei. Omul contemporan se consideră, în mare parte, autosuficient, cufundându-se în materialism şi închizând, astfel, orice acces spre spiritualitate şi spre trăirea idealurilor evanghelice. Desigur, toate acestea anulează scara tradiţională a valorilor şi afectează inevitabil orice formă de religiozitate. În consecinţă, omul modern şi secularizat pune preponderent accentul pe valorile materiale imediate, spontane şi trecătoare în dauna celor veşnice şi nepieritoare. Tinerii de azi mai ales nu mai sunt preocupaţi de răspunsuri la întrebări de genul ce este omul, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Ei nu mai sunt motivaţi prin educaţie şi cultură să caute alternative la satisfacţia pe care le-o oferă prezentul şi modul de viaţă pe care o duc. Dimpotrivă, odată cu trecerea generaţiilor, se atenuează, crescând aspiraţia după ceea ce urmează în viaţa de dincolo de mormânt, la fel cum se toceşte setea de profunzime în general, dat fiind faptul că tot ceea ce este în jur nu îndeamnă decât la superficialitate. E limpede, în societatea de azi, că valorile religioase, dar şi morale, încep să nu mai prezinte interes, fiind înlocuite cu altele, cum ar fi: succesul, eficienţa, puterea, plăcerea, libertinajul etc. (cf. ibidem, pp. 296-297).

Deşi în vremea Reformei lumea era pretutindeni preocupată de probleme teologice, la piaţă ca şi în universităţi, astăzi în schimb se simte un extrem de alarmant indiferentism religios, concretizat în renunţarea aproape deplină la viaţa religioasă sau canalizarea acesteia spre o pseudoreligiozitate, fără a stârni prea multe reacţii. Renunţarea la viaţa şi problemele religioase se produce azi, în viaţa privată, ca şi în cea a societăţii, în linişte, progresiv, fără nici un fel de traume, ajungându-se pur şi simplu la constatarea "morţii lui Dumnezeu" în propria viaţă, fără a realiza exact cum s-a întâmplat acest lucru şi de ce. Din păcate, indiferentismul religios este un fenomen tot mai răspândit chiar şi în ţările în care credinţa, creştină sau nu, era în mod tradiţional cultivată. În acelaşi timp, se constată că acest fenomen nu vizează doar ţările Europei, în general, şi pe cele occidentale, în special, ci şi acele ţări unde a pătruns şi s-a răspândit rapid civilizaţia occidentală. Chiar dacă, pentru o vreme, această atitudine faţă de religie a caracterizat doar elitele intelectuale, astăzi ea tinde să se răspândească, progresiv, şi să cuprindă cea mai mare parte a populaţiei (cf. ibidem, pp. 315-316). În acest sens, cardinalul Paul Poupard atrage atenţia asupra apariţiei unui nou tip uman: homo indiferrens, care îi urmează lui homo religiosus, despre care scrie atât de frumos Mircea Eliade. În comparaţie cu perioadele trecute, epoca în care trăim pare a se caracteriza printr-o formă de ateism practic, uneori chiar şi a celor care se declară creştini. Practic, e vorba de o tot mai profundă secularizare, corelată strâns cu acea căutare individualistă a bunăstării materiale şi cultura relativismului. O consecinţă firească a acestora este diluarea căutării religioase într-o vagă spiritualitate, care nu mai are nici un conţinut religios (cf. ibidem, p. 318). În general, de-a lungul istoriei creştinismului, perioadele de criză au contribuit mai mereu la o reînnoire a credinţei. Este şi motivul, de altfel, pentru care ne punem întrebarea dacă nu cumva şi criza indiferentismului religios de azi ar putea juca un asemenea rol. Întrebarea în sine se justifică, în primul rând, prin faptul că nu doar "atacurile" teoretice şi practice împotriva credinţei au consolidat indiferentismul religios în răspândirea sa actuală, ci şi o anume incapacitate a creştinismului de a-şi potrivi mesajul şi limbajul în funcţie de noile condiţii, de noul context. Reînnoirea credinţei nu trebuie percepută în nici un caz ca o îndepărtare de mesajul pur al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, nu înseamnă nici pe departe abandonarea experienţei de credinţă originară. Înseamnă, dimpotrivă, o îmbinare mai fericită între istoricitatea adevărurilor de credinţă cu realitatea istorică de azi a destinatarului credinţei. În pastoraţia actuală a indiferenţilor din punct de vedere religios, Biserica ar trebui să ţină seama de faptul că mulţi dintre semenii noştri indiferenţi sunt rezultatul unei mentalităţi pozitiviste, dar că sunt şi unii care sunt incapabili să accepte misterul credinţei creştine, mai cu seamă că percep religia ca fiind opusă ştiinţelor actuale. Ca atare, se impune în mod necesar ca Biserica să facă un pas înainte şi să renunţe la atitudinea sa defensivă. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât nici lumea ştiinţelor nu mai este atât de rezervată şi de închisă ca odinioară faţă de religie.