Ce-i înăuntru e şi în afară

Fiecare om îşi primeşte chipul şi trupul nu ca pe ceva definitiv, încheiat odată pentru totdeauna, ci ca pe un punct de plecare, ca pe un material preliminar, a cărui modelare este încredinţată sufletului. Goethe spunea: „Ce este înăuntru este şi afară”. Sluţenia lăuntrică schimonoseşte până şi chipul cel mai frumos; frumuseţea interioară luminează şi înnobilează până şi cele mai nereuşite trăsături încât acestea nu se mai observă. Armonia, bunătatea, tăria de caracter, inima iubitoare şi purtarea veselă, dacă toate acestea iradiază din ochi, însufleţesc chipul, dirijează mişcările, cine se va mai uita că trăsăturile sunt neregulate?

Un tânăr plugar s-a dus cu prietenii săi la o sărbătoare ca să-şi aleagă mireasă. Asemenea frumuseţi ieşiseră la horă, că tânărului îi fugeau încoace şi încolo ochii! Fetele umblau ca nişte păuniţe, îşi arătau farmecele şi numai una stătea deoparte, sfioasă, plecându-şi capul şi privirea.

„Aceasta este ursita mea, a arătat plugarul. Eu m-am obişnuit să judec oamenii după cum sunt şi spicele de grâu: Când stau mândre, se văd de departe, dar aproape nu încape îndoială că spicul atunci nu are boabe. Pe când spicul plin se pleacă întotdeauna, de nici nu-l vezi din capul locului. Aşa-i şi cu mireasa”.

(Preluare din Konstantin V. Zorin; „Dacă puterile sunt pe sfârşite”, Sophia, 2015)