Ce nu ştia Darwin

Heinrich Bronn, profesor de ştiinţele naturii la Heidelberg, avea o concepţie foarte personală despre traduceri. Când în 1860 a tradus „Originea speciilor“, el, ateist militant, a găsit cartea lui Darwin ca insuficient de atee. De aceea a schimbat multe din afirmaţiile omului de ştiinţă britanic. Mai mult, el a scos ultimul capitol al lucrării, înlocuindu-l cu unul scris de el. Astfel, în această primă ediţie germană apar referiri directe la evoluţia fiinţei umane, pe care Darwin le evitase în lucrarea sa. „Originea speciilor“ se ocupă aproape exclusiv cu porumbeii. Patru ani mai târziu a apărut în Germania o traducere corectă, dar lui Darwin i se dusese deja faima de ateist convins. Traducerea franceză cuprinde chiar o tentă anecdotică. Fiindcă Clémence Royale, traducătoarea, trăia despărţită de soţul ei, dar alături de un bărbat căsătorit, ea a introdus un pasaj unde se vorbea despre efectele nefaste ale căsătoriei. Alături a mai adăugat şi câteva rânduri anticlericale. Chiar şi în America, deci în limba engleză, prima ediţie a cărţii a fost mult deformată. O ediţie autorizată, îngrijită de prietenul lui Darwin, Asa Gray, a încercat să îndrepte răul făcut. Oricum, atât majoritatea celor care se declară adepţii lui Darwin, cât şi a celor care-l critică nu l-au citit niciodată. Un exemplu edificator este medicul american Edward Clark, care, plecând de la Darwin, descoperea caracterul nociv al educaţiei asupra aşa-numitului sex slab. Toate femeile care încep un studiu universitar riscă serios să înnebunească. Ca ateu, Darwin, era foarte preţuit şi de comunişti, care-l prezentau drept întruchiparea absolută a omului de ştiinţă „eliberat“ de sub „jugul“ religiei. Aceştia nu numai că nu l-au citit pe Darwin, dar nu l-au citit nici pe Marx şi nici pe Engels. Marx a vrut să-i dedice lui Darwin „Capitalul“, însă a primit din partea acestuia un refuz foarte britanic, politicos, dar fără echivoc. Engels a fost o viaţă întreagă un critic aspru al lui Darwin pe care-l caracteriza drept reacţionar şi-l acuza de rasism. Furia lui Engels este oarecum justificată deoarece Darwin, scriind „Originea omului“, s-a lăsat mult influenţat de economistul britanic Robert Malthus. Acesta, observând că populaţia umană se dezvoltă mai repede decât resursele alimentare, a propus să se sisteze orice ajutor acordat celor săraci. Adică, să fie lăsaţi să moară de foame. Alimentele economisite se vor direcţiona imediat către cei bogaţi, care, fiind şi mai mulţumiţi, vor face mai mulţi copii, asigurând continuitatea speciei umane la nivel înalt. Lui Darwin i se poate reproşa o nuanţă rasistă în „Originea omului“. Pe cea mai de jos treaptă se găsesc băştinaşii din Ţara de Foc, pe care Darwin i-a observat în timpul călătoriei sale cu vasul „Beagle“ şi pe care i-a găsit cam sălbatici. El spunea că se mişcau şi se comportau aproape la fel ca maimuţele. Pe cea mai înaltă treaptă erau englezii, iar undeva la mijloc se găseau africanii folosiţi ca sclavi pe plantaţiile de cafea din Brazilia. Fapt lăudabil, Darwin cerea insistent eliberarea lor. El deducea superioritatea europeanului din mai buna sa rezistenţă în faţa bolilor. Pentru acel timp, observaţia era corectă deoarece băştinaşii din Ţara de Foc nu au supravieţuit contactului cu omul alb, bolile aduse de acesta fiindu-le fatale. Dar Darwin observa fără a căuta un motiv al fenomenului, o explicaţie a tragediei care a costat zeci de mii de vieţi omeneşti. Aflăm din foarte interesanta carte a lui Jared Diamond „Bogat şi sărac. Soarta societăţilor umane“ că europenii dezvoltaseră, datorită vieţuirii îndelungate alături de animalele domestice, anticorpi care-i făceau imuni. Ar fi însă greşit să i se impute lui Darwin un rasism de tip modern, de provenienţă politică. El a fost un om al timpului său, un englez al epocii victoriene. De asemenea, Darwin nu poate fi considerat nici ateu, în sensul actual al cuvântului. Astfel John Brodie Innes, pastor în parohia de la Downe, unde locuia Darwin, şi apropiat al familiei savantului, a respins ipoteza unui ateism militant la Darwin ca absurdă. Mai mult, Darwin se implica activ în viaţa parohiei, îi administra conturile şi venea regulat la biserică. În societatea pietistă victoriană un ateu nu-şi ar fi găsit locul în viaţa unei parohii. Soţia lui Darwin, Emma, a fost o femeie deosebit de credincioasă care şi-a crescut cei zece copii într-un spirit absolut creştin. Când Darwin a fost întrebat direct asupra acestei teme, a răspuns: „Indiferent de care este poziţia mea, aceasta este o problemă care are consecinţe doar asupra mea şi a nimănui altcuiva“. În cartea „Darwin, o introducere“, Julia Voss concluzionează că acesta a fost un agnostic în sensul dat de Platon termenului: „despre zei, nu ştiu dacă există, dar nu ştiu nici că nu există“.

Este neîndoielnic că Darwin a avut o deosebită putere de observaţie, pe care a folosit-o neîncetat, fiind metoda sa de lucru. Astfel nu a putut să fie de acord cu poziţia scolastică triumfalistă a unui corp omenesc care nu poate fi decât perfect în sensul absolut al cuvântului. În acelaşi timp, el a cunoscut şi apreciat studiile călugărului Gregor Mendel care, pe baze creştine incontestabile, a studiat celula vegetală şi este unanim recunoscut ca fiind întemeietorul geneticii moderne. Ar fi foarte interesant de ştiut cum ar fi reacţionat Darwin dacă ar fi fost introdus în teologia Sfinţilor Părinţi şi dacă ar fi fost conştient de faptul că existenţa lumii se bazează înainte de orice pe iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru tot ceea ce El a creat. Din păcate, el nu a cunoscut decât o teologie aridă, înăbuşită într-un context teoretic fără legătură cu viaţa reală, cea pe care o observa zi de zi. De aici şi dificultatea lui de a găsi o punte între ştiinţele naturale şi teologie. Este sigur că Darwin s-a ferit să tragă o concluzie definitivă. El s-a mărginit să constate că pe baza cunoştinţelor sale, viaţa nu poate fi înghesuită într-o structură rigidă. De aici întrebarea fundamentală: cine face ca viaţa să fie o continuă evoluţie, cu date variabile, în permanentă mişcare? A sperat că odată va veni răspunsul într-o manieră convingătoare. Astfel, Darwin nu este un sfârşit de drum, ci un punct de plecare al teologiei moderne. În aceste zile de dinaintea sărbătorii Naşterii Domnului, afirm o dată mai mult că prefer scării evolutive din „Originea oamenilor“ Scara Sfântului Ioan Climax. Pentru că în faţa lui Dumnezeu noi toţi suntem la fel după chipul şi asemănarea Lui şi, prin strădanie duhovnicească, putem să împlinim voia lui Dumnezeu de a ne mântui. Chiar dacă un cimpanzeu are acelaşi genom ca şi omul, observa Cristoph cardinal Schönborn, el nu începe niciodată să studieze şi să poată descifra acest genom. Doar omul deţine înţelepciunea şi voinţa de a scrie o carte în care să speculeze asupra asemănării dintre om şi cimpanzeu. Şi să mai sperăm că omul găseşte înţelepciunea cea bună, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Caută să luminezi cuvintele sănătăţii mai degrabă prin osteneli decât prin cărţi. Nu te ocupa cu cuvintele unei cugetări înainte de a fi câştigat putere duhovnicească; căci fiind cuvinte ale întunericului, întunecă pe cei fără putere. (Filocalia, vol. 9). Dumnezeu să ne dea sărbători ale Crăciunului cu credinţă, bucurie şi pace în inimi!