Ce putem învăța de la o surdo-mută oarbă

La 27 iunie 1880 se năștea în orașul Tuscumbia din Statele Unite o fetiță: Hellen Keller. La un an și opt luni distanță ea s-a îmbolnăvit de tifos, iar când s-a însănătoșit, a rămas cu sechele serioase de pe urma bolii: nu mai vedea, nu mai auzea și nici nu mai putea vorbi.

Până la vârsta de opt ani, surdo-muta și oarba Hellen a trăit în condiții de subanimalitate, fiindcă animalele văd și aud, capacități pe care ea nu le mai deținea.

Putea doar să pipăie și să miroasă. Atunci, o învățătoare miloasă și-a pus în gând să scoată din atâta întuneric biata fetiță. Dar greutatea de a se apropia de mintea ei, de a putea comunica, de a găsi un limbaj comun era nespus de mare.

Ce suflet exista într-o ființă care nu vorbește, nu aude, nu vede, nu știe nimic despre lume, afară de ceea ce-i spune pipăitul și câteodată și mirosul!

Dar credința învățătoarei a fost tot atât de puternică precum mila ei. Și s-a pus pe lucru.

Într-o zi, a dus-o pe Hellen la o cișmea și i-a întins mâna în apa care curgea, apoi i-a scris cu degetul în palmă „water”, făcând-o astfel să priceapă că așa se cheamă ceea ce curgea în mâna ei. Și așa a continuat cu toate lucrurile. Mai întâi o punea pe fată să pipăie, apoi îi scria numele fiecărui lucru. Chinuindu-se așa vreo doi ani, muta a început a vorbi, adică scria cu degetul în palma învățătoarei sale ceea ce voia să-i spună, după cum și învățătoarea îi scria tot în palmă. Astfel nu a mai fost nevoie nici de văz, nici de auz. Mâna ținea loc și de ochi, și de urechi, încât la 15 ani, Hellen ajunsese să priceapă ce ziceau oamenii din jurul ei punând numai mâna pe gura lor, spre a pipăi mișcările buzelor. În acest chip, copila cea oropsită de soartă a putut la 17 ani să treacă examenele de germană, franceză, engleză și elenă. A pornit apoi a scrie cărți și a ajuns cunoscută în toată lumea, murind la vârsta de 88 de ani.

Greu, teribil de greu, doar cu ajutorul mâinilor Hellen Keller a ajuns să-și deschidă o cale nu numai spre o viață îndestulată, ci și spre faimă. Nimeni nu a vorbit și scris mai frumos despre mână precum a făcut-o Hellen. Ea spune așa: „Mâinile oamenilor vorbesc pentru mine o limbă plină de înțelesuri. Unele mâini mă ating ca și cum mi s-ar arunca o ocară. Am întâlnit oameni care sunt atât de lipsiți de orice bucurie în viață, încât apropierea degetelor lor reci îmi era ca și cum aș fi dat mâna cu vântul de miazănoapte. Dimpotrivă, mâinile altor oameni parcă au în ele raze de soare, așa îmi încălzește inima atingerea lor. E destulă apăsarea unei mâini de copil și pentru mine e tot atâta lumină acolo câtă e la alții într-o privire drăgăstoasă...”

A început de câteva zile școala în România. Toți cei care au copii sănătoși, ce pot învăța și merge singuri la școală, să nu se mai plângă de viață. La fel și cei mici, să mulțumească lui Dumnezeu că le-a dat ochi să vadă, urechi să audă și gură să vorbească. Ar trebui să fie din cale afară de cine, sănătos fiind, ar mai putea cârti împotriva Cerului auzind mărturisirea lui Hellen Keller: „Sunt prea fericită aici, pe pământ, ca să mă mai gândesc mult la viața de dincolo!”