Ce-ţi doresc eu ţie: Sfinţii Părinţi: îi înţelegem sau doar îi cităm?

Sintagma „Sfinţii Părinţi“ este foarte des folosită în predici ori în discuţiile dintre credincioşii pasionaţi de teologie. Convenţional, expresia denumeşte părinţii Bisericii din primele opt veacuri creştine, care s-au remarcat în mod deosebit prin viaţa, activitatea şi operele lor, dovedindu-se a fi interpreţi inspiraţi de Duhul Sfânt ai cuvintelor Evangheliei şi apărători drepţi ai credinţei adevărate.

În mod obişnuit, ultimul sfânt părinte este considerat a fi Ioan Damaschin, care a trăit în secolul al VIII-lea. Foarte interesant este şi faptul că epoca Sfinţilor Părinţi coincide cu cea a sinoadelor ecumenice, stâlpii drepţi pe care Evanghelia veşnică s-a fixat în istorie. Cu toate acestea, din anul 787, când s-a ţinut ultimul sinod ecumenic, şi din 749, când a trecut la Hristos Sfântul Ioan Damaschin, în Biserică s-au mai organizat sinoade pentru lămurirea chestiunilor de credinţă şi au mai trăit părinţi care au scris opere şi au avut o viaţă comparabile cu a predecesorilor din epoca patristică. Totuşi, „clubul select“ al Sfinţilor Părinţi a rămas inaccesibil veacurilor următoare. Partea bună a unei aşa stricte delimitări o reprezintă tezaurizarea patrimoniului de credinţă al Bisericii nedespărţite sub o formulă universal acceptată. Ce înseamnă asta, de exemplu, pentru vremurile noastre? Înseamnă că ortodocşii, catolicii şi chiar şi unii dintre protestanţi se pot referi la această perioadă ca la „Biserica universală, comună“. Referindu-ne doar la ce îi priveşte pe ortodocşi, partea discutabilă a închiderii într-o vitrină aurită a Bisericii primelor secole o reprezintă tentaţia de a ne adresa mereu Sfinţilor Părinţi ca unei surse inepuizabile de răspunsuri de-a gata, aplicabile oricărei situaţii, oricăror conjuncturi. Permanentul recurs la Sfinţii Părinţi este, într-adevăr, un lucru foarte bun, şi un semn al fidelităţii faţă de sensul autentic al Evangheliei, însă, cum spunea teologul rus Pavel Florenski, „a-i urma pe Părinţi nu înseamnă a-i cita, ci a le pătrunde înţelepciunea“, înseamnă a penetra până la spiritul literei care s-a adresat unei epoci cu probleme şi mentalităţi specifice. Sfinţii Părinţi sunt, fără îndoială, comoara Bisericii Ortodoxe, dovezi extraordinare ale „viabilităţii“ Evangheliei. Însă atunci când învăţăturile lor sunt prezentate mai degrabă ca nişte „manuale how to do“, când mesajul viu, salvator al dogmelor se evaporă, luând forma năduşelii claustrofobe, spiritul se mumifică sub presiunea literei atotporuncitoare. În acel moment, dogma devine un lucru numai bun de luat în râs de modernul libertin, iar creştinismul-ortodox o doctrină oarecare, nicidecum un mod de viaţă. Adevărul cuprins în scrierile Sfinţilor Părinţi poate fi covârşitor chiar şi pentru societatea hipertehnologizată, chiar şi pentru modernul căruia cu greu îi vine a crede că mai există un Stăpân în Univers înafara sa. Însă numai atunci când este prezentat (receptat) ca mesaj viu, nu ca dogmă de dragul dogmei. E bine să ne întoarcem mereu la prospeţimea izvoarelor patristice, aşa cum doi soţi rememorează iubirea de la începuturi în momentele mai dificile, dar trebuie ţinut cont şi de slăbiciunile lumii de azi, în care, de multe ori, problema cariilor dentare şi a alimentaţiei naturiste sunt, paradoxal, subiecte infinit mai discutate şi mai „importante“ decât mântuirea.