„Cei mai buni profesori ne-au învăţat să gândim în profunzime“

Data: 26 Martie 2016

Printre participanţii conferinţei internaţionale „Faith and community around the mediterranean in late antiquity and the middle ages“ („Credinţă şi comunitate în bazinul mediteranean în Antichitatea târzie şi Evul Mediu“), desfăşurată în perioada 7-10 martie la Bucureşti şi Iaşi, s-a numărat şi părintele Mark Sheridan, călugăr vieţuitor la Manăstirea benedictină „Adormirea Maicii Domnului“ din Ierusalim şi profesor emerit la Facultatea de Teologie din cadrul Institutului Pontifical SanâAnselmo, Roma. Profitând de această ocazie, doi studenţi teologi ieşeni, membri ai Colegiului „Sfântul Nicolae“, au stat câteva minute de vorbă cu distinsul părinte profesor despre importanţa lecturii, despre calităţile unui bun profesor şi despre ceea ce presupune viaţa monahală.

Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre importanţa lecturii, despre modul în care lectura a ajutat la edificarea  dumneavoastră personală.

Am început să citesc la o vârstă fragedă. Tatăl meu avea o bibliotecă bogată, bibliotecă care cuprindea şi cărţile moştenite de la bunicul meu. De mic copil am citit foarte mult şi mi-am dat seama că lectura are un rol important. Mă amuz şi acum când îmi amintesc cum părinţii mei chiar se enervau uneori şi îmi reproşau că nu fac destul sport,  că nu ies destul de mult la activităţile desfăşurate în aer liber. Bineînţeles, îmi plăceau anumite sporturi, însă mişcarea, privitul la televizor şi altele asemenea nu mă încântau la fel de mult. Citeam zilnic cu mult nesaţ. Ei, dragii mei… vine însă o vreme  când eşti nevoit să înveţi a citi într-un mod critic. Şi acest lucru se poate realiza lecturând foarte mult, intrând tot mai adânc în această lume a literelor. Astfel ajungi să înţelegi că nu toate cărţile au aceeaşi valoare. Trebuie să citim selectiv, să deosebim ceea ce este preţios de pălăvrăgeli. Eu mereu i-am sfătuit pe studenţi să citească într-un mod critic, fără să ia de bune toate informaţiile doar pentru că autorul are un nume. Orice afirmaţie trebuie verificată cu multă acrivie. Tânărul are nevoie de un îndrumător cu experienţă, de un profesor care să-i dea direcţiile bune pe drumul creşterii prin lectură.

Un exemplu negativ care merită adus în atenţie este presa. Mass-media este, în general, cel mai prost mijloc de informare, indiferent de spaţiul geografic la care ne referim. Prin intermediul ziarelor şi al televiziunii, ni se furnizează anumite puncte de vedere care au, mai mult sau mai puţin, legătură cu realitatea sau adevărul. Desigur, sunt şi excepţii… Eu nu am încredere în ştirile furnizate de ziare, prefer să mă informez de la oamenii care au fost martori ai anumitor evenimente sau să citesc cărţi de specialitate care tratează teme de interes.

Unii dintre noi ne dorim să devenim profesori. Care ar fi calităţile unui bun profesor, în viziunea dumneavoastră?

Un profesor trebuie, în primul rând, să-şi cunoască foarte bine materia pe care o predă, să stăpânească foarte bine informaţiile pe care le are de comunicat. Bineînţeles, dacă e tânăr, nu are cum să cunoască perfect toată materia; eu am predat mai multe obiecte şi ştiu cum este. O limbă străină e foarte uşor de predat, de exemplu, însă istoria e mult mai amplă ca disciplină de studiu şi se cere un nivel ridicat de aprofundare a materiei. Profesorii de istorie pe care i-am avut au fost îngrozitori! De cele mai multe ori ştiam mai mult decât ei, pentru că lecturam foarte mult în timpul liber. Pentru a citi în limba în care au fost scrise unele texte legate de istorie sau de filosofie, am învăţat în perioada liceului şi limbile clasice. Acest demers a făcut ca adolescenţa mea să fie mai puţin plictisitoare. Dar să revenim...

O altă calitate pe care ar trebui să o aibă un profesor este aceea de a şti să-şi prezinte

cursul şi să transmită entuziasm studenţilor, să-i motiveze. Un profesor trebuie să le stârnească curiozitatea învăţăceilor. Să se facă plăcut. Să fie îndrăgit de elevi. Dacă îndeplineşte aceste imperative, respectul celor mai mici vine în mod firesc... Ei bine, eu am avut mult noroc: la vârsta de 15 ani am descoperit că sunt un bun actor, aşa că nu mi-a fost greu să vorbesc studenţilor, astfel încât să-i provoc, să îi „stârnesc“. Trebuie să ai talent, sau măcar un sâmbure de talent, pe care să-l lucrezi în timp. Din  păcate, sunt oameni care nu au acest dar şi le este greu să fie profesori, deşi stăpânesc bine informaţiile.  Am observat că unii colegi care  jucau în piese de teatru nu reuşeau să fie prea străluciţi. Şi asta din cauză că erau prea inhibaţi, prea timizi. Pur şi simplu nu puteau să depăşească acel trac şi să fie naturali. Odată ce ţi-ai însuşit toate calităţile unui bun actor, de pildă: emisia vocii, articularea corectă a cuvintelor, dicţia etc., calităţi pe care le exersezi în timp, poţi să fii şi un bun profesor. Întotdeauna am pus accent pe aceste detalii referitoare la modul în care le furnizez studenţilor informaţiile. Predau în mai multe limbi, predau mai multe materii şi ştiu din experienţă faptul că felul în care mă prezint în faţa studenţilor are o influenţă majoră asupra lor.

Deci nu este de ajuns pentru un profesor doar să „deţină“ multe informaţii?

Nu, cea mai bună metodă de predare nu este doar o simplă comunicare a informaţiilor. Cei mai buni profesori pe care i-am avut au fost şi excelenţi „actori“. Ştiţi, prezentarea unei teme se poate face în multe moduri. Poţi, de exemplu, să prezinţi foarte liniştit şi totuşi să le captezi atenţia ascultătorilor. Le oferim celorlalţi ceva din noi înşine. Cei mai buni profesori ne-au învăţat să gândim în profunzime, să filtrăm informaţiile prin propria minte.

Mulţumim mult, părinte! O ultimă întrebare acum: mulţi tineri nu sunt decişi dacă să aleagă viaţa de familie sau calea călugăriei. Desigur, sunt multe cărţi referitoare la acest aspect, însă noi am dori să auzim ceva din experienţa dumneavoastră.

Este destul de complicat şi este mereu o alegere pe care fiecare o face individual.

Dar cum v-aţi hotărât să alegeţi viaţa călugărească?

Ei bine, trebuie să ne întoarcem prin anii â60. Atunci mă gândeam şi la alte două variante. Prima dintre ele era aceea de a deveni actor, fiindcă ştiam că pot să mă descurc chiar bine. Însă m-am uitat în jurul meu, pe scenă - fiindcă nu mă gândeam să joc în filme - teatrul e adevărata „distracţie“ - şi am văzut mulţi actori care nu erau totuşi împliniţi sufleteşte. Eu unul nu voiam sub nici o formă să ajung un ratat, sau să duc o viaţă dezordonată. Deşi... sunt şi actori care duc o viaţă frumoasă.  Dacă mă gândesc mai bine totuşi, motivul principal pentru care nu m-am înscris la teatru a fost filosofia. Şi, de asemenea, motivul pentru care nu m-am însurat a fost tot alegerea filosofiei. În Antichitate, filosofia era o vocaţie, un mod de viaţă, şi eu nu îmi doream să aprofundez această ramură a cunoaşterii doar  într-un stil academic, aşa cum o fac acum majoritatea. Căutam ceva experienţial. Am fost foarte motivat totuşi şi din punct de vedere intelectual. Ideea de a trăi o viaţă celibatară într-o mănăstire mi s-a părut a fi potrivită pentru mine. Alegerea acesta trebuie să fie individuală, nu există vreo regulă generală, vreun destin în acest sens. Trebuie să fie o căutare spirituală continuă, o descoperire a sinelui.

Îmi amintesc acum o istorisire de la Sfântul Ioan Cassian, cred că o aveţi tradusă şi în română. Este vorba despre o povestire despre un tânăr care dorea să devină monah, dar era foarte ispitit de patima curviei, de fierbinţeala trupului. El hotărăşte să meargă să ia sfat şi blagoslovenie de la un avvă bătrân. Acest călugăr mai în vârstă îi spune fratelui pe un ton mustrător că nu e vrednic să rămână în pustie pentru a duce o viaţă ascetică, întrucât este stăpânit de patima desfrânării. Tânărul se întoarce în cetate decis să-şi caute o soţie. Însă, pe drum se întâlneşte cu avva Apollo, care, văzându-l îngândurat şi abătut şi aflând pricina supărării lui, îl sfătuieşte să nu se pripească. Avva Apollo porneşte în căutarea bătrânului care-i spusese fratelui că nu e potrivit să devină monah şi se roagă lui Dumnezeu să trimită peste acest călugăr aspru duhul desfrânării care-l chinuia pe tânăr pentru ca în acest fel să înveţe chiar şi la vârsta lui înaintată să aibă înţelegere. Aici urmează o reflecţie a avvei Ioan Cassian asupra acestei întâmplări, reflecţie care spune că înţelepciunea nu este dată neapărat de barba albă şi că trebuie să avem foarte mult discernământ când facem alegeri importante. Trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine şi să fim cercetaţi de către oameni iscusiţi.

Vă mulţumim mult pentru timpul acordat şi pentru cuvintele împărtăşite, părinte!

(Interviu realizat şi tradus de către studenţii Dumitru Cuibar şi Teodor Pascariu, membri ai Redacţiei Alpha)