Cel care a reînvăţat să vorbească

Născut la 20 mai 1916 în Bobota, jud. Sălaj, Corneliu Coposu a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, devenind doctor în ştiinţe juridice şi secretar politic al lui Iuliu Maniu (1937-1947). A fost condamnat în lotul fruntaşilor ţărănişti pentru înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformei sociale. La 14 iulie 1947, a fost arestat, primind o pedeapsă de 25 de ani de închisoare, din care a executat 17 şi jumătate. Soţia lui, Arlette, a primit şi ea 25 de ani de muncă silnică. A murit după 14 ani de chin. Coposu a trecut prin Jilava, Aiud, Craiova, Capul Midia, Rubla. Mărturiseşte că cel mai cumplit a fost la Râmnicu-Sărat. A schimbat 34 de celule, toate complet izolate. Timp de 8 ani, nu a vorbit cu nimeni. După decembrie â89, când situaţia politică i-a permis să se exprime public, Corneliu Coposu a povestit câte ceva din experienţa lui. Şi anume, că în intensa linişte şi absoluta singurătate, i se părea că fiecare celulă are muzica ei, o deschidere şi o închidere filosofică…

Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat Corneliu Coposu în istoria noastră şi ce simbol continuă el să rămână, e nevoie să aruncăm o privire retrospectivă în epocă. În 1947, când ţara era plină de mitinguri de adeziune, Iuliu Maniu lansează un apel către naţiune, prin care avertiza că România era sfâşiată de teroare, minciună şi fals, iar demnitatea naţională îngenuncheată. Maniu îndemna poporul la luptă, la rezistenţă. Era de părere că guvernul Groza trebuie chemat în faţa tribunalului naţiunii. În 24 ianuarie, guvernul român semnează tratatul de pace de la Paris. În 9 februarie, se inaugurează Casa prieteniei româno-sovietice. Comuniştii români cer menţinerea Armatei Roşii în ţară. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu cer revizuirea tratatului de pace, revendică Basarabia şi nordul Bucovinei şi vorbesc deschis despre condiţiile umilitoare ale armistiţiului. De ce să fie România pedepsită de marile puteri?, se întreabă Maniu. Dar Petru Groza primea instrucţiuni de la Moscova. Se dezlănţuie teroare, campanii de presă distrugătoare, servindu-se şi de servicii secrete. Urmează scoaterea P.N.Ţ. în afara legii, arestarea lui Maniu, mii de ore de anchete, torturi şi presiuni. Partidul ajuns în dizgraţie este considerat „organizaţie conspirativă de spioni şi complotişti, care, cu sprijinul direct al cercurilor imperialiste, printr-o intensă propagandă ostilă, pregătea răsturnarea prin forţă a regimului democrat din România“ (Victor Frunză, „Istoria stalinismului în România“, Humanitas, 1990). Deşi Maniu s-a străduit să argumenteze că nu a dorit să răstoarne guvernul prin forţă, gândirea lui politică excluzând violenţa, a fost acuzat că ar fi condus grupări teroriste de genul Sumanelor Negre. În momentul desfiinţării, P.N.Ţ. avea două milioane de membri. Trei sute de mii reprezentau suprastructura. Aproape toţi liderii s-au stins în închisori. În urma lor, ferestrele s-au bătut în cuie şi ieşirile au fost zidite cu ciment. Printre aceştia, a fost şi Corneliu Coposu, închis în celula alăturată lui Maniu. Coposu fusese campion de haltere, era puternic şi jovial, dar privea lumea cu blândeţe, forţa fizică nu era pentru el la fel de importantă ca valoarea spiritului. La intrarea în închisoare avea 100 kg şi 37 de ani. La ieşire avea mai puţin cu 50 kg şi mai mult cu aproape 18 ani. În cei 8 ani de închisoare de la Râmnicu-Sărat, în condiţii de izolare absolută, cât nu a vorbit cu nimeni, a uitat pur şi simplu să vorbească. La ieşire, a trebuit să reînveţe să pronunţe noţiuni elementare, precum copiii. Iar frazele erau o mare problemă, pentru că trebuiau îmbinate cuvinte între ele şi coardele vocale nu vroiau să asculte de comenzi. Aceasta a fost o experienţă mult mai dură decât bătăile frecvente cu saci de nisip, cearşafuri ude, bătăi la tălpi sau cu capul de pereţi, deprinderi extrem de obişnuite anchetatorilor comunişti. Până şi chinul fizic e mai uşor de îndurat atunci când poţi să comunici, să vorbeşti. Dar condamnarea la tăcere s-a vrut a fi suprema pedeapsă prin care să se ajungă la dezumanizare şi obedienţă totală faţă de noile structuri. După eliberare, Coposu a lucrat ca muncitor în construcţii. Între 1967 şi 1989, a organizat şi a condus în ilegalitate un nucleu al P.N.Ţ. În 1987, afiliază partidul la Internaţionala Creştin-Democrată. După decembrie 1989, a reînfiinţat în legalitate P.N.Ţ.C.D. În ianuarie şi iunie 1990, minerii i-au devastat casa şi sediul partidului a fost incendiat. În octombrie 1995, Jacques Chirac, preşedintele de atunci al Franţei, îi acordă distincţia de Mare Ofiţer al Ordinului Naţional „Legiunea de Onoare“. În 11 noiembrie 1995, se stinge din viaţă. O sută de mii de oameni au participat la funeralii. Corneliu Coposu rămâne pentru noi un simbol formidabil al martiriului anticomunist.