Celic Dere - mănăstirea cu nume şi credinţă de oţel

Unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de închinăciune din Dobrogea de Nord este fără îndoială Mănăstirea Celic Dere. Acest loc tainic de întâlnire a omului cu Dumnezeu, altar de rugăciune şi jertfă neîncetată, veghează ca o candelă a Ortodoxiei, menţinând vie dragostea de Biserică, de limbă şi de neam.

 

Locul în care este aşezată mănăstirea pare unul de basm, iar tot ce alcătuieşte acest sfânt aşezământ pare a nu fi fost făcut de mână omenească. Însoţitorul cu care am vizitat mănăstirea chiar a mărturisit că dacă este să îşi imagineze Raiul într-un fel, aşa şi-l imaginează, ca la Celic.

 

Ajuns în poarta aşezământului, complexul monahal ţi se dezvăluie în toată splendoarea lui, asemenea unui castel din poveşti. Aleea lungă pietruită este mărginită de două şiruri de trandafiri înmiresmaţi ce îţi poartă paşii prin bolţi de flori spre biserica situată pe un platou înalt din centrul ansamblului monahal.

 

Ca să ajungi la biserică trebuie să parcurgi un urcuş domol de câteva sute de metri, însă un urcuş plăcut, care te duce cu gândul la urcuşul duhovnicesc ce trebuie să îl parcurgem pentru a ajunge la desăvârşire. Odată ajuns în faţa bisericii, măreaţă ca o catedrală, efortul îţi este răsplătit pe deplin de frumuseţea şi măreţia sfântului lăcaş şi de priveliştea încântătoare ce ţi-o conferă înălţimea unde e aşezată biserica. Iar când te gândeşti că aici, în urmă cu 2.000 de ani, Sfântul Apostol Andrei şi ucenici de-ai săi propovăduiau Evanghelia lui Hristos, parcă te încearcă o emoţie, pentru că ai avut norocul de a păşi pe aceste pământuri binecuvântate. Şi într-adevăr sunt binecuvântate, pentru că în această zonă Dumnezeu ne-a binecuvântat cu mai multe locuri sfinte. La aproape 25 de kilometri se găsesc mănăstirile Saon şi Cocoş, precum şi Niculiţelul, unde a fost descoperită cripta cu moaştele Sfinţilor Atal, Zotic, Filip şi Kamasie, păstrate acum în Mănăstirea Cocoş, situată şi ea tot în apropiere.

 

La Celic Dere mereu e linişte şi pace. Un tărâm al rugăciunii peste care pluteşte o tăcere liniştitoare ce te îndeamnă la meditaţie. Din când în când, zăreşti câte o maică care vine sau pleacă spre ascultarea la care a fost rânduită, cerând iertare şi binecuvântare. Singurele vietăţi care tulbură această armonie perfectă sunt mierlele ale căror triluri răzbat din codrii de tei şi stejar ce înconjoară mănăstirea şi, din când în când, grupurile de pelerini curioşi.

 

Moştenire a unei vechi tradiţii monahale nord-dobrogene, această mănăstire aflată sub oblăduirea Maicii Domnului primeşte neîncetat cu bucurie pe toţi pelerinii care caută liman duhovnicesc şi ocrotire. Numele mănăstirii este de origine turcească şi s-ar traduce prin „pârâu de oţel“, iar această denumire vine, posibil, de la pârâul din apropiere ale cărui ape sunt uneori roşii, cel mai probabil de la minereul de fier ce se află în pământ.

Istoria aşezământului este una veche şi plină de evenimente. La începutul secolului al XIX-lea, pe locul unde este actualul cimitir al mănăstirii, câţiva călugări români ardeleni, reîntorşi de la Muntele Athos, construiesc o bisericuţă din bârne de lemn şi câteva chilii de locuit care în urma unui incendiu au fost distruse.

 

În 1840, călugării, sub îndrumarea arhimandriţilor Atanasie Lisavenci şi Disitei Crihan, cu aprobarea mitropolitului grec Dionisie din Tulcea şi a sultanului Abdul Medgid de la Constantinopol, construiesc o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, un paraclis cu hramul Sfinţilor Arhangheli şi un corp de chilii în formă de patrulater pe valea pârâiaşului Celic Dere. Însă aceste construcţii aveau să fie distruse în urma inundaţiilor din 1947.

 

În anul 1850, mănăstirea s-a transformat în mănăstire de maici, iar pentru călugări s-a construit un schit cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“ la câţiva kilometri distanţă, purtând numele Celicul de Jos. La 1881, călugării de aici au fost mutaţi lângă balta Saon, Celicul de Jos fiind populat cu maici de la Mănăstirea Celicul de Sus, ambele mănăstiri fiind sub îndrumarea arhimandritului Atanasie, socotit întemeietorul Mănăstirii Celic. Celicul de Jos a durat până la inundaţiile din 1947. În 1904, prin strădania episcopului Partenie Clinceni al Dunării de Jos se pune piatra de temelie a monumentalei biserici de pe platoul din partea de sud, având ca arhitect pe Toma Dobrescu din Bucureşti. La 11 octombrie 1909 a fost înfiinţată şcoala de pictură bisericească, ţesătorie naţională şi broderie artistică, ce a funcţionat până în 1916.

 

În 1910 se reiau lucrările la biserică, iar în 1916 sunt finalizate. În 1921 încep să fie făcute finisajele, iar sfinţirea bisericii a avut loc în 1932 de către episcopul Cosma Petrovici. Biserica de la demisol a primit hramul „Izvorul Tămăduirii“, iar cea de la etaj a primit hramul „Adormirea Maicii Domnului“.

Între odoarele cele mai de preţ ale mănăstirii se numără o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos ce se curăţă singură. Aceasta a fost iniţial întunecată, încât aproape nu se vedea chipul Mântuitorului, însă acum s-a curăţat singură mai bine de jumătate. Despre istoria ei am aflat de la monahia Irina Gociu, ghidul mănăstirii. „În contextul conflictelor ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea, aproximativ în anul 1816, a sosit pe meleagurile acestea un ostaş care avea asupra sa această icoană. Găsind un grup de călugări, a dat icoana unuia dintre ei, zicându-i: Părinte, ţineţi această icoană! Dacă nu veţi trăi până la sfârşit, cei ce vă urmează să păstreze această icoană. Să aveţi mare evlavie, căci prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană o vedeţi că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăţa şi ochii Mântuitorului, care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide“, a explicat maica Irina. Şi de atunci, icoana se curăţă mereu, astfel că acum este mai bine de jumătate luminată.

 

Un alt odor de preţ al mănăstirii este icoana Maicii Domnului Eleusa, sau Grabnic ajutătoare. Ea este pictată pe lemn şi a fost adusă de la Sfântul Munte de arhimandritul Atanasie înainte de 1877. Maicile au o evlavie deosebită la această icoană, păstrând în amintirea lor un moment deosebit de important din viaţa mănăstirii, atunci când însăşi Maica Domnului, prin această icoană, le-a încredinţat de permanenta ei purtare de grijă. Maicile spun că au auzit un glas din această icoană prin care Maica Domnului le spunea: „Eu sunt stareţa voastră, nu vă temeţi“. De asemenea, un alt lucru deosebit ce se află în această biserică este icoana Sfintei Drosila, fiica împăratului Traian, cuceritorul Daciei, care a primit moarte mucenicească chiar de la tatăl ei. Icoana sfintei este pictată în naos în partea dreaptă.

Mănăstirea deţine şi o importantă colecţie de artă, organizată în clădirea cu etaj ce a funcţionat iniţial ca şcoală de pictură bisericească. Întâlnim aici importante obiecte de valoare istorică, artistică şi documentară, între care amintim Cazania lui Varlaam de la 1643, Biblia lui Şerban Cantacuzino de la 1688 şi alte cărţi vechi, copii ale unor documente turceşti, dar şi obiecte de cult precum potire, chivote, cruci, căţui şi altele.

 

În cealaltă clădire cu etaj, acolo unde au funcţionat atelierele de ţesătorie şi broderie, a fost amenajat în 1954 un paraclis împodobit cu icoane de la bisericile vechi ale mănăstirii.

Viaţa a fost dintotdeauna de sine, ne-a explicat maica Iustina, secretara mănăstirii, însă din 2002, Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a cărui jurisdicţie canonică se întindea şi peste această mănăstire, a introdus viaţă de obşte. De atunci s-au făcut paşi pentru trecerea la acest tip de organizare. „Avem masă de obşte, ascultări de obşte. Sunt ascultări fixe, sunt şi ascultări care se fac prin rotaţie. Avem stupi, avem animale, avem pământ. Alte maici au ascultări fixe, cum ar fi ghid, paraclisier, arhondar sau alte ascultări specifice mănăstirilor. Iarna lucrează maicile la atelier, facem covoare, brăţări, goblenuri“, a explicat maica Iustina.

 

În momentul de faţă există în mănăstire 54 de maici şi surori şi doi preoţi slujitori.

 

Pelerinii care vin aici pot găsi şi cazare, în arhondaricul mănăstirii putând fi cazate în condiţii deosebite până la 20 de persoane.