Celulă de criză pentru ostaticul Ion Aion
Am fost rugat, în ultima vreme, de mai multe persoane să-mi spun părerea despre demisia din preoţie a fostului cleric Ilie Toader din Buzău şi despre cartea sa, „Spovedania unui preot ateu“, publicată sub pseudonimul Ion Aion.
Iniţial, am decis să evit acest subiect. Am văzut că purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, a oferit un răspuns cuprinzător, echilibrat şi suficient de lămuritor. Ulterior, am sesizat că discuţia a luat amploare în agora virtuală, formatori de opinie şi scriitori precum părintele Răzvan Ionescu de la Paris sau Mihail Neamţu tratând pe larg afirmaţiile fostului preot buzoian. Şi mi-am zis că este, într-adevăr, acesta un prilej de a clarifica anumite aspecte din viaţa Bisericii, dar şi din mersul acestei lumi, luând ca punct de plecare decizia acestui fost cleric ce susţine acum că „Dumnezeul pe care a trebuit să-L slujesc nu există“.
Gestul aşa-zisului „preot ateu“ (oximoron menit să şocheze, dar şi să vândă cartea) vine, cred eu, să demoleze două dintre miturile atât de dragi umaniştilor seculari: 1) „Biserica este ca o armată în care nimeni nu mişcă în front“. Iată că mai sunt şi oameni care „dezertează“, şi încă foarte categoric şi zgomotos. Mai mult, deşi trecut prin aproape toate instituţiile „sistemului“ – seminar, facultate, parohie, doctorat –, Ilie Toader îşi permite libertatea, vorba românului, de a „fluiera în biserică“. Cu nonşalanţă şi înflăcărare, de ai putea crede că pentru asta s-a antrenat, de fapt, toată viaţa. 2) „Creştinismul te îndoctrinează şi nu mai gândeşti cu propria ta minte“. Atunci cum se face că, după vreo două decenii de „îndoctrinare“ până la cel mai înalt nivel, la prima cercetare a unei biblioteci în Statele Unite ale Americii, nu un simplu credincios, ci un preot cu doctorat în teologie să se poată „trezi“, brusc, la „realitate“? Că doar „spălatul pe creier“ ar trebui să fie treabă serioasă, exersată de vreo două milenii încoace.
Adevărata libertate doar Dumnezeu ne-o poate oferi
Am citit şi urmărit interviurile acordate de fostul preot Ilie Toader. Nu aduce nimic nou în istoria anticreştină şi anticlericală, sunt frământări şi acuzaţii care şi-au primit cu mult timp în urmă răspunsuri adecvate. Am citit şi un fragment din cartea sa, ce mi s-a recomandat a fi paradigmatic pentru felul în care slujea şi gândea fostul preot. Am fost şocat de comportamentul dual din timpul spovedaniei „babei“ cu numele Filica, de felul urât în care gândea despre o femeie probabil cu multe păcate şi neputinţe (de exemplu: „spurcăciunea se smucea uşor de sub epitrahil“, „curva satului“ etc.). Este o lipsă de dragoste şi de înţelegere pentru slăbiciunile omeneşti, într-un contrast dureros cu cele clamate prin interviuri, unde susţine că preţuieşte Omul şi că este sedus de dăruirea occidentalilor ce se dedică „dezinteresat“ proiectelor sociale. După acest fragment, mi-a pierit orice interes de a citi şi restul cărţii. Aşa sunt eu, e de ajuns să iau o lingură dintr-o mâncare spre a şti dacă e bună de ceva sau nu.
Tind să cred că fenomenul „preotului ateu“ este mult exagerat şi că se va stinge ca o fumigenă. Fostul preot Ilie Toader nu este asociat nici cu activităţi sociale de amploare, nici nu impresionează prin erudiţie sau originalitate în discursul său. Dacă părintele Nicolae Tănase ar vorbi despre nevoia ca Biserica să se implice mai mult în activităţile filantropice, aş crede că ştie ce spune. Dacă părintele diacon Sorin Mihalache ar atrage vreodată atenţia asupra unei incompatibilităţi între ştiinţă şi teologie, l-aş asculta cu atenţie. Dacă părintele Constantin Necula ar lansa public dezbateri pe teme din sfera ecleziologiei sau a pastoraţiei, mi-aş scoate caietul cu notiţe. Şi sunt mulţi alţi preoţi cu rezultate notabile şi contribuţii consistente în diverse domenii bisericeşti sau din societate. Dar la actualul scriitor Ion Aion trebuie să ne raportăm mai degrabă prin prisma experienţei sale de viaţă şi să vedem cum l-am putea ajuta.
În comentariile pe care le-am citit la diverse articole din presă despre fostul paroh din Buzău, cineva amintea că, atunci când un cetăţean este luat ostatic, autorităţile se mobilizează şi formează o celulă de criză, care nu se dizolvă până nu se rezolvă situaţia. Aşa şi în cazul lui Ion Aion, în Biserică ar trebui să existe deja o „celulă de criză“ care să se preocupe de acest suflet chinuit şi atât de împovărat. El rămâne, cumva, „de-al nostru“ şi nu trebuie să renunţăm la dânsul, nici să-l abandonăm în mâini vrăjmaşe. E de apreciat faptul că a fost onest şi a renunţat la haina preoţiei, renunţând să mai simuleze credinţa şi să fie „prestator de servicii religioase“. Dânsul îşi face iluzii că acum ar fi un om liber în gândire, nu realizează că a căzut în capcana unor şabloane ateist-umaniste şi că s-a îndepărtat, de fapt, de adevărata libertate, cea pe care doar Dumnezeu ne-o poate oferi. Dragostea şi rugăciunea nu trebuie să lipsească, în acest caz. Dar şi o analiză lucidă a situaţiei sale, cu tot contextul său, spre a înţelege cum de s-a ajuns aici şi ce se poate face ca, pe viitor, să nu mai cadă şi alţii în mâinile acestor adevăraţi terorişti ai spiritului, numiţi şi „duhuri viclene“.