Cetăţuia lemnului sfinţit de la Plopu
În coasta Dărmăneştilor, pe un deal de pe care poţi să-ţi pierzi privirile peste domoalele şei ale Subcarpaţilor, în mijlocul unei împrejmuiri verzi, şade bătrâna bisericuţă de la Plopu. Cuminte, dar dârză, tăcută, dar revărsând sumedenie de poveşti. O cetăţuie binecuvântată în care sălăşluieşte, netulburat, duhul lemnului.
Urcuş spre Plopu, un sat străvechi, din dealurile subcarpatice ale Bacăului, pentru a vedea biserica de lemn a aşezării. Orizontul - dominat de culmile dealurilor, ca nişte cocoaşe plutitoare, levitând la graniţa cu cerul. În amorţeala amiezii, totul e învăluit în lumini aprige, căci soarele pare neobosit. De la drum zăresc poarta de brad, înnegrită de timp - pragul spre lumea tihnită a bisericuţei. Ceva mai încolo, fagurele de draniţă al acoperişului. O mică împărăţie îmbrăcată în strai de lemn. În jur, nimic nu se clinteşte. Verdele ogrăzii largi, griul muncit al bârnelor, mirosul dulceag al bradului cioplit, blândul chip al bisericuţei, aducând cu înfăţişarea caselor ţărăneşti de odinioară, toate sunt surprinse într-un perpetuu instantaneu al trecutului. În vale, printre case, pe uliţe şi pe coclauri, apropierea de oraş a primenit locurile, le-a mai schimbat înfăţişarea, iar oamenilor modul de viaţă. Dar acolo, pe dealul „La biserica veche“, cum i se spune la Plopu, timpul parcă nu s-ar fi uitat niciodată la ceas, de teamă să nu o ia la galop spiritul locului.
Aşezarea, dominată încă de figura lui Ştefan cel Mare, musteşte de legende despre măreţul voievod. Povestea spune că însuşi numele satului ar veni de la o lizieră de plopi ce exista, odinioară, pe vatra iniţială a aşezării, lizieră în care se înălţa un plop gros, la umbra căruia se odihnea, de câte ori trecea pe acolo, domnitorul, alături de oştenii săi. Şi tot de numele lui Ştefan se leagă şi istoria bisericuţei de lemn. „Se spune că pe locul actualei biserici de lemn ar fi existat una mai veche, atribuită, prin tradiţie, voievodului Ştefan. Aceasta a ars, iar sătenii au ridicat alta, tot din lemn, în picioare şi astăzi“, povesteşte părintele Nicuşor Agleş, în timp ce traversăm curtea largă, spre locaş.
Bisericuţa ar fi fost construită în 1795 şi refăcută în 1886, deşi în registrele parohiei nu există nici un document scris care să ateste acest lucru cu precizie. Până la secularizarea averilor mănăstireşti, atât satul, cât şi biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ au fost închinate Mănăstirii Tazlău. „Până la secularizare, se spune că aici au slujit doar călugări de la Tazlău. Multă vreme a fost filie a Parohiei Larga-Dofteana“, spune părintele Agleş.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn de la Plopu este construită din bârne de brad cioplite din bardă, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“ şi aşezate pe o talpă de stejar şi pe o temelie de piatră de râu. Acoperişul este de draniţă, reînnoită de câte ori s-a putut. Deşi nu a fost de multă vreme reparată integral, bisericuţa se încăpăţânează să rămână în picioare, neclintită, luptând cu timpul şi cu carii, cu năbădăile anotimpurilor, dar şi cu indiferenţa autorităţilor. „Am reuşit, cu puţinele noastre posibilităţi, să schimbăm draniţa de pe acoperiş, pentru că exista riscul ca ploaia să pătrundă în interior şi atunci am fi pierdut-o“, explică parohul de la Plopu.
Podoabele de interior
Interiorul emană ceva din simplitatea şi echilibrul lumii de demult. Nimic nu e strident, nimic din care privirea să ricoşeze. Catapeteasma, pictată în ulei pe lemn de tei, e cea care dă consistenţă şi frumuseţe interiorului. Din păcate, deşi destul de deteriorată, aceasta nu a fost niciodată restaurată. Spaţiul este împărţit în Altar, naos şi pronaos. Se remarcă, la interior, ca elemente particulare ale stilului arhitectural, bolţile de deasupra naosului şi pronaosului, sprijinite pe console sculptate „în cap de cal“.
Dar cea mai de preţ podoabă a interiorului este scena Judecăţii de Apoi, pictată pe scândură, la 1841, de o extraordinară forţă de expresie.
Uitată într-un nemeritat anonimat