Chipul lăuntric la omul firesc

Un articol de: Costion Nicolescu - 30 Iunie 2024

Omul nu a fost construit ca să-și vadă în mod natural chipul. Apa îi este o oglindă aproximativă, neclară. Totuși, suficientă lui Narcis ca să se îndrăgostească mortal de sine însuși. Mai târziu, primele suprafețe metalice l-au reflectat tot așa, destul de aproximativ, ca prin ceață. La un moment dat, omul a născocit oglinda, care a jucat un rol imens în viața omenirii, nu numai din punct de vedere utilitar sau decorativ, ci și spiritual. Oglindirea, ca exprimare metaforică, îi este omului de mult timp vitală. Pornind de la motivul ei, Andrei Tarkovski a generat un film capodoperă, de altfel cu un titlu explicit (Oglinda - 1975).

Adesea nu ne regăsim (sau nu ne regăsim ultim) în chipurile pe care ni le vedem în oglindă sau în cele din fotografii. (De remarcat că ele sunt diferite: chipul din oglindă este un chip simetric!) De fapt, noi, pentru noi, nu avem chip deslu­șit. Ceea ce vedem în oglindă e un chip cu care ne-am obișnuit cât de cât și nu ne mai gândim la asemănarea lui cu felul în care simțim noi că suntem. Doar ne-am obișnuit cu el ca fiind al nostru, o înfățișare care ne-a fost atribuită foarte personal. Dar, în final, chipul este și o persona, adică și o mască de protecție împotriva rănirilor posibile în multe feluri. El spune despre noi, dar, în același timp, ne și ascunde de celălalt. În parte este controlabil, posibil de jucat, în parte necontrolabil, spontan. Adesea, în zilele noastre el este un look, ceva ales și construit anume pentru a adăuga o marcă distinctivă în plus față de cea cu care omul respectiv a fost înzestrat de la natură. O scenografie facială. Care, de fapt, ascunde și mai mult, fiind menită să impună o înfă­țișare dorită. Chipul exterior poate apăsa uneori, poate fi o povară; fie că este găsit a nu fi suficient de arătos, fie că este foarte. Nu numai urâțenia, dar și frumu­sețea poate să atragă ponoase, cum a fost cazul, de pildă, și cu Iosif („cel cu frumos chip”) în Egipt. Avem această expresie: „om chipeș”. De unde s-ar putea deduce pentru chip existența unei frumuseți ontologice.

Chipul exterior este cel dintâi care constituie o provocare pentru celălalt. El poate fi, pe o gamă extrem de largă, de la cuceritor la respingător. Lucrul acesta nu rămâne fără impact asupra celui întâlnit și poate determina cursul relației cu acea persoană. Numai despre Hristos se spune că nu se uită la fața omului. El cunoaște omul în toate componentele sale văzute și nevăzute. La o primă întâlnire, chipul vizibil al cuiva ne spune despre ceva străin. Cu timpul, dacă ajungem să stăruim în preajma lui, ne familiarizăm cu el și atunci începe să ne spună câte ceva și despre chipul lăuntric. Ne obișnuim cu el nu numai ca amprentă, dar și ca fereastră.

Există acest aspect dublu al reciprocității dintre doi oameni: ei își sunt și străini (datorită unicității lor absolute), și frați (în calitate de fii ai aceluiași Tată ceresc). Lucrul acesta induce o tensiune. Prietenia și iubirea sunt cele care caută să anihileze pe cât posibil distanțele înstrăinării dintre doi oameni.

Avem şi un alt chip

Undeva, în tainița ființei noastre, pentru noi și pentru Dumnezeu, avem și un alt chip decât cel văzut. Anume, chipul lăuntric. Chipul lăuntric ține de persoană în esența ei, cel exterior de persoană în dinamica exprimării sale relaționale. Chipul vizibil este într-un fel, în fiecare moment, unul din puzderia de variante temporare posibile ale chipului lăuntric. Variante imprecise. Chipul lăuntric este „după Chipul”, este darul-pecete al lui Dumnezeu în fiecare. Chipul vizibil este fața omului, supra­fața lui, una plină de conținut; chipul interior este însuși conți­nutul, unul cu fața abia întrezărită. Atât chipul exterior, cât și chipul lăuntric sunt rezultanta a două componente, una dată inițial de Dumnezeu și alta construită prin viața dusă de fiecare om. Viața proprie, dar, într-o măsură, și viața antecesorilor din arborele genealogic.

Chipul lăuntric nu are trăsături definite, nu este cu linii clare zugrăvit nici pentru noi înșine. Chipul lăuntric are linii spirituale și linii spiritualizate. Mai mult îl simțim decât îl „vedem”. Sau, dacă îl vedem, îl vedem cu ochii inimii. Chipul lăuntric este un chip simțit, cel exterior este și unul resimțit. Doar pentru Dumnezeu chipul lăuntric este complet dezvăluit.

Chipul lăuntric este cel pe care ne-am aștepta să-l vedem în oglindă, dar pe care nu-l regăsim acolo. Chipul lăuntric este epurarea chipului vizibil de toate accidentele perturbatoare, este partea lui nemuritoare. Dar el nu este abstract, nu este un chip psihologic. Îi simțim concretețea, chiar dacă el, totuși, scapă deslușirii noastre.

La omul firesc (la acesta vom face referire în continuare), chipul lăuntric este cel care iubește ultim și fără cenzurare, iubește curat și total. Iubirea lui este fără stricăciune, căci este necorporală, chiar dacă recurge și la exprimări corporale. La oamenii nefirești, înrăutățiți, dimpotrivă, chipul lăuntric este acoperit cu zgură spirituală, estompat, dus spre anihilare chiar, iar iubirea, cu toată splendoarea ei, lasă locul manifestării unor instincte primare necontrolate.

Chipul lăuntric se bucură ne­stăvilit și decent. În același timp, el plânge suferințele ultime, cele ale profunzimilor persoanei. Chipul lăuntric lăcrimează cu picuri de lumină.

Chipul lăuntric este cel al demnității nealterate. Chipul lăuntric este de o sinceritate ultimă și totală, el nu recurge la autocenzurare sau la fardare, precum chipul văzut. Chipul lăuntric este chip al adevărului, el nu se poate preface. Este chipul conștiinței. Chipul lăuntric este cel care se luminează de lumina cunoștinței adusă de venirea lui Hristos în trup pe această lume. În mod deosebit de lumina cunoș­tinței prin arte, căci știin­țele descoperă și descriu (și ele, uneori, nu fără o anumită poezie, în structură și în exprimare), în timp ce artele străvăd și spun despre indescriptibil. Biserica, în partea ei tare și nepieritoare, se exprimă liturgic eminamente artistic.

Noi privim lumea cu chipul lăuntric și ne așteptăm ca să fim receptați de ceilalți potrivit acestui chip. Ne miră faptul că lucrurile nu stau așa. Chipul lăuntric, cel cu care trăim noi în noi, este totdeauna mai tânăr, mai frumos, mai simpatic.

Chipul lăuntric este poetic

Chipul lăuntric este cu necesitate poetic. Numai Poezia îl ține în viață. Nu neapărat poezia ca atare, ca gen literar (deși, și ea, cu prisosință), ci potrivirea cât mai mult posibil la structura poetică a lumii și a culturii, căci Cuvântul este la începutul și la nesfârșitul Vieții. În cercetare ultimă, toate splendorile lumii au o structură poetică atunci când sunt cu adevărat împlinite și se cer explorate ca atare.

De la om la om, într-o măsură mai mică sau mai mare, chipul exterior poate spune ceva despre chipul lăuntric, poate fi o trimitere spre el. Chipul lăuntric răzbate mai evident în chipul vizibil la oamenii îmbunătățiți, căci în cazul lui frumusețea înseamnă îmbunătățire. Din aceștia, el ajunge să radieze o lumină de sorginte taborică. Uneori ei ating sfințenia. De aceea, chipul lăuntric este cel care se încearcă a fi prins în icoane. Dar, chiar și în aceste cazuri fericite, chipul lăuntric rămâne de taină, este chip cunoscut cu totul numai de Dumnezeu. El este înlăuntrul omului, dar și omul este înlăuntrul lui.

Când este vorba despre un parcurs asimptotic al omului întru mântuire spunem despre necesitatea unei „schimbări la față”. Schimbare la față înseamnă schimbare la fața lăuntrică, dar ea este exprimată și de chipul vizibil.

Chipul care se schimbă

Chipul vizibil este vădit marcat de parcursul vieții, brăzdat de urmele suferințelor de tot felul. Cu timpul, îmbătrânit. Chipul lăuntric este veșnic tânăr, pentru că este un chip pe care numai Iubirea îl poate hrăni. Chipul lăuntric nu îmbătrânește, el sporește în cunoaștere și exprimare. Faptul că simțim ultim cu chipul lăuntric, cel nealterat de vârstă, explică anumite avânturi tinerești și la vârste mai îna­intate. Avântul acesta este emoțional, accentuat spiritual, și apare posibil doar într-o stare statică. Dar corectarea vine instantaneu de îndată ce se încearcă trecerea la o acțiune fizică dinamică, în care chipul vizibil este preponderent implicat. Diferența între chipuri crește cu timpul. Suntem văzuți după chipul vizibil, dar am dori să fim văzuți după cel lăuntric. Acesta tezaurizează toate experiențele de viață, pe cele realizate ca atare sau ignorate.

Chipul vizibil ne este dăruit de Dumnezeu spre comunicare. Îndeosebi ochii au acest rol. Chipul lăuntric este făcut în și mai mare măsură spre comunicare. De data asta, îndeosebi inimile au acest rol. Căci chipul lăuntric se recunoaște cu inima. În plus, el este făcut și pentru comuniune. Până la urmă, ambele chipuri, prin iradierea lor, sunt destinate mai degrabă pentru celălalt, întru dăruire de sine. Cu mult mai mult poți citi pe chipul celuilalt decât poți citi pe propriul chip. Chipul lăuntric este chemat spre oglindire în alte chipuri lăuntrice și oglindire de chipuri lăuntrice întâlnite. Înfăptuire nu tocmai lesnicioasă. Tânjim după chipul lăuntric. Al nostru, al celuilalt... Dincolo de chipul lăuntric se află persoana, eu-l în esența lui spirituală. Comunicarea după chipurile lăuntrice se face îndeobște mai lesne atunci când chipurile văzute nu sunt prezente, ca să nu perturbe. Pentru ele nu există distanțe. Chipul lăuntric este cel cu care comunici intim cu Dumnezeu.

Trebuie repetat: toate cele de mai sus sunt valabile pentru omul firesc (sau cât rămâne nealterat din el în fiecare), iar creștinului i se cere cu precădere să fie un om în firea lui creată de Dumnezeu. La omul firesc chipul lăuntric poate fi îmbogățit, înfrumusețat, sfințit, în timp ce la cel nefiresc, dimpotrivă, el devine împuținat, estompat, stâlcit.

În rai ne vom recunoaște probabil după chipul lăuntric, în bună măsură surpriză celorlalți, dar și nouă înșine. Oricum, se pare că acolo omul va purta cu el și acest chip vizibil, ceea ce este extrem de încurajator. Transfigurat, desigur. Ajuns la esența lui spirituală, dar păstrând liniile dăruite lui la zămislire. De fapt, practic, atunci chipul vizibil se suprapune cu chipul lăuntric, devenind unul, pentru vecie.