Cimitirul - mărturie că iubirea trăiește veșnic

Intrând în cimitir, vedem, pe morminte, sfidând despărțirea, mistuind diferențele, flori proaspete, plante udate cu grijă și lumânări aprinse, dovedindu-ne că moartea nu este sinonimă cu uitarea, ci, adesea, este doar echivalentul unui popas prelungit în memorie și rugăciune. Așa sunt cimitirele noastre românești. Nu locuri reci, dedicate încruntatei resemnări, ci spații adesea înverzite, vegheate de nădejdea noastră în înviere. Nu este ușoară despărțirea. Rămân atât de multe lucruri de făcut, de spus, de înțeles!

Toate lucrurile pe care le-am avut în comun rămân ancorate în memorie şi răbufnesc, uneori, cu o lacrimă, estompându-se, adeseori, cu dorința de a vindeca durerea. Ră­mân chipurile dragi, în ceața gândurilor ostenite, amintiri palide. „Cu ce rămânem după ce trece timpul?”, m-a întrebat cineva. Iar eu am spus că ne rămâne amintirea. Amin­tirea celor care au fost și a ro­lului pe care l-au avut în viața noastră. Sentimentul drag și plăcut că ne sunt, încă, aproape. Iar atunci când am observat mirarea, însoțită de cuvintele: „Păi au murit, cum să ne mai fie aproape?”, am replicat: „Prin rugăciune îi vom avea pe cei dragi întotdeauna aproape de noi”.

Cred eu că aceasta este frumu­sețea și rolul slujbelor de pomenire săvârșite la biserică. Nu asistarea la un ritual, însoțit, uneori, de câteva superstiții. Nu obositoarea așezare de pe un picior pe altul, în timp ce se desfășoară o slujbă din care, uneori, nu știm ce să înțe­legem. Ci rugăciunea. Simplă, plină de sinceritatea pe care numai dragostea o poate conferi. Rându­iește Dumnezeu ca, adesea, în timpul acestei rugăciuni, să-i simțim din nou acolo, în suflet, pe cei dragi care au plecat dintre noi. Plecăm acasă, când s-a încheiat pomenirea, nu cu acea lipsă, cu acel gol dureros în inimă, ci purtând liniștea aceea binecuvântată pe care doar Părintele o dăruiește celor pe care îi vede suferind și care Îi cer ajutorul, așezând în rugăciune întreaga lor ființă.

Cimitirele sunt locuri în care vibrează rugăciunea, cu alei înverzite pe unde se preumblă amintirile frumoase, la braț cu viața noastră, cât mai rămâne din ea. Sunt spațiile acelea adumbrite de cruci - mărturisirea credinței noastre că, atunci când va veni momentul, vom păși în veșnicie și a speranței noastre că, în acele momente, ne vom reîntâlni cu persoanele pe care le iubim, care au plecat dintre noi și care ne așteaptă, sub oblăduirea dragostei lui Dumnezeu.

Dacă suntem atenţi când intrăm în cimitir, vedem neuitare, memorie și rugăciune. Acolo sunt îngropați cei dragi ai noștri. Acolo vom fi în­gro­pați, la vremea rânduită, noi. Cimitirul este mărturia noastră că iubirea trăiește veșnic.