Cine a fost Charles de Gaulle?

La 40 de ani de la moartea generalului, oamenii încă se mai întreabă cine a fost el cu adevărat. Personalitatea sa a fascinat, dar a şi nedumerit. Cum ar fi arătat Europa fără De Gaulle? Greu de imaginat.

Eram un copil când tata, întorcându-se emoţionat de la serviciu, ne-a comunicat că a doua zi va întârzia fiindcă este convocat. Ştiam că detestă defilările de 1 mai sau de 23 august, cred că le prinsese şi pe acelea de 7 noiembrie, când era silit, împreună cu alţi oameni ai muncii, să se prezinte la locul de adunare. De data aceasta era fericit că cei din conducerea întreprinderii unde lucra nu-l omiseseră şi-l convocaseră. Despre ce era vorba? Venea în ţară nimeni altul decât Charles de Gaulle. Era primăvara lui 1968. Oamenii se duceau să-l vadă pe marele bărbat fără să mai fie împinşi de la spate. Noul lider al PCR, Nicolae Ceauşescu, jubila că falsa lui politică de deschidere dă roade. Aşa am aflat prima dată de preşedintele Franţei, Charles de Gaulle. Nu ştiam pe atunci că zilele îi sunt numărate. Mai târziu, după ce am crescut şi am învăţat că a fost în Paris un teribil mai '68, am înţeles ce a însemnat pentru general prezenţa lui atunci în România. La el în ţară era huiduit, la noi era adulat. S-a întors repede în Franţa şi s-a retras de la putere. Peste doi ani avea să moară. Un om de veghe De curând, Fundaţia "Academia Civică" a publicat un volum de mici dimensiuni, "De Gaulle şi Moscova", al istoricului francez Thierry Wolton, în traducerea Denisei Oprea. Volumul pune în evidenţă personalitatea ambivalentă a generalului, felul cum a navigat între ruşi şi americani, încercând să-şi apere identitatea şi să scape de penibile subordonări. Eu unul ştiu că fără De Gaulle comunismul ar fi izbândit în Hexagon. Generalul a avut înţelepciunea să manevreze în aşa fel legea electorală, încât comuniştii să nu poată avea niciodată majoritatea. Dar, pe de altă parte, urându-i pe americani încă din timpul debarcării normande, când s-a izbit de aroganţa unui Patton sau chiar Eisenhower, a încercat să facă oleacă de curte Moscovei. Astfel a vizitat în două rânduri Moscova, în 1944 şi în 1966. Vizitele sale au fost interpretate ca o concesie făcută Kremlinului. În urma vizitei din 1944, gurile rele spun că a cedat Polonia, un obiectiv preţios urmărit de Stalin. Iar vizita din 1966 a consfinţit desprinderea Franţei din NATO, ceea ce a reprezentat o şubrezire a Alianţei occidentale. Nu mai era Stalin la putere, ci Brejnev. Atunci, un sondaj făcut în rândul populaţiei franceze a arătat că 35 % dintre cei întrebaţi au o părere favorabilă despre Moscova. În 1964, la plecarea lui Hruşciov, doar 25 % erau de o asemenea părere. Dar în 1968, URSS avea să invadeze Cehoslovacia. De Gaulle se înşelase. Cu sovieticii nu poţi juca cinstit fiindcă ei te vor lovi mai devreme sau mai târziu pe la spate. Generalul a visat de fapt o Franţă tradiţională, a cărei reconstituire era însă imposibilă. Detesta modul de viaţă american şi probabil la un moment dat în viaţa lui de om politic chiar a crezut că americanii pot fi mai periculoşi decât ruşii. Evident, o părere greşită. Dar intuiţia lui nu s-a înşelat în momentul în care a întrezărit că dinspre cei doi versanţi ameninţa aceeaşi putere cu două feţe. Comunismul de tip sovietic şi cel de tip american ameninţau în mod egal fibra intimă umană. Pentru o ţară ca Franţa, care, deşi revoluţionară, e leagănul Ioanei dâArc, asemenea primejdii nu erau de ignorat. De Gaulle a fost de aceea un om de veghe. "Era primăvara lui 1968. Venea în ţară nimeni altul decât Charles de Gaulle. Oamenii se duceau să-l vadă pe marele bărbat fără să mai fie împinşi de la spate. Noul lider al PCR, Nicolae Ceauşescu, jubila că falsa lui politică de deschidere dă roade. Aşa am aflat prima dată de preşedintele Franţei, Charles de Gaulle."