Cine este aproapele nostru

Oricât de decăzut ar fi un om, tot poartă chipul lui Dumnezeu în el. Nici o fiinţă nu e atât de căzută încât să fie dispreţuită. Literatura americană din a doua jumătate a secolului trecut mizează pe această idee, prezentând o lume căzută, cu personaje în care calităţile şi defectele coexistă, şi de multe ori dincolo de aparenţe, de ziduri de ignoranţă, de un limbaj scandalos, de mediul căzut în care trăiesc, de multe ori dincolo de acestea zac comori ascunse ale sufletelor, lumini nebănuite, forţe sufleteşti deloc neglijabile.

Un reprezentant foarte discret al literaturii americane, ale cărui relaţii cu presa, cu editurile, cu cititorii sunt cât se poate de restrânse, este scriitorul J. D. Salinger, autorul celebrei cărţi, citită de milioane de adolescenţi, De veghe în lanul de secară. Tema cărţii este cea a adolescentului care arată cu indexul, fără a pune sub acuzare, o lume a adulţilor plină de ipocrizie, imorală, în care nu se adaptează. Haulden Caulfield este dat afară din şcoala Pencey Prep şi povesteşte întâmplările prin care trece până a ajunge acasă. Scrisă la persoana întâi, cartea prezintă lumea aşa cum o vede şi cum o înţelege acest tânăr care nu se distinge deloc printr-o educaţie aleasă, iar limbajul lui lasă mult de dorit. Dincolo de banalitatea întâmplărilor, sunt dezvoltate ritmic, precum o respiraţie, planuri de mare profunzime. Prin aceasta, cartea este foarte vie. Sufletul adolescentului se dezvăluie în faţa unor personaje pure, cum e micuţa Phoebe, sora sa. Cu ea stă de vorbă, într-o noapte, înainte de a-şi întâlni părinţii şi a le da vestea exmatriculării. Phoebe îl întreabă ce vrea să facă în viaţă, şi răspunsul lui ne descifrează tema cărţii şi a numelui ei. Holden are viziunea unor copii jucându-se într-un lan de secară, iar el stă la marginea unei prăpăstii ameţitoare şi prinde copiii să nu cadă în prăpastie. Acţiunea lui este explicită, el stă de veghe în lanul de secară, le iese în cale copiilor care aleargă şi nu se uită pe unde merg şi îi prinde. Metafora sufletelor-copii care cad dintr-o lume a binelui şi a virtuţii este excepţională. Pe fondul unei crize şi într-un tablou destul de sumbru, străluceşte cu atât mai mult. Face parte din genul de lucruri pe care doar persoanele curate şi înţelepte ca Phoebe le-ar înţelege. Un alt episod impresionant este acela în care un coleg îl roagă să-i facă o compunere în care să descrie ceva. Literatura era singura materie la care Holden nu rămăsese corigent. S-a hotărât să scrie despre mănuşa de baseball a fratelui său care murise, Allie. Mănuşa era plină de versuri, Allie le scrisese pentru a le citi când nu era nimeni în careu care să arunce mingea. Reacţia colegului a fost una violentă. Nuanţele pline de sensibilitate îi erau străine. Holden îşi dezvăluie astfel hipersensibilitatea. De altfel, chiar de la începutul cărţii ne avertizează că celelalte lucruri nu prea contează pentru el. Despre părinţii lui nu spune decât că sunt „îngrozitor de sensibili.“ Existase totuşi cineva căruia îi arătase mănuşa de baseball a lui Allie: o fată, Jane. Mănuşa devine expresia propriului sine, iar relaţia cu Jane una cu totul deosebită. Holden avea o anumită castitate pe care nu o teoretiza. Pur şi simplu sufletul se păstrase pur ca al unui copil, nu se pervertise. Astfel, doar faptul de a o ţine de mână pe Jane îl făcea fericit. Altă dată, într-un hotel din New York, în faţa unei femei uşoare, simte tristeţe şi nu se întâmplă nimic între ei. Căderea ei îl doare. Eşecul şcolar al lui Holden este eşecul unui suflet confruntat cu o lume imorală, plină de formalităţi. Picase la retorică pentru că mereu colegii strigau „digresiune“ când elevul ascultat spunea lucruri emoţionante. Rigoarea excesivă care exclude partea umană îl face pe adolescentul sensibil să se întrebe despre felul în care şcoala formează oameni. Chiar şi unii profesori aveau o perversitate pe care Holden o ura. Speriat, dezgustat de purtările celorlalţi, căuta şi aştepta alt gen de cunoştinţe scumpe sufletului său. Îi iubea pe toţi şi i se făcea dor de toţi, aşa cum erau. Dincolo de limbajul căruia i s-a imputat lipsa de pudoare, chipul acestui adolescent pune mari probleme cu privire la cine este aproapele nostru, şi asupra felului în care ştim să-l iubim şi să-l preţuim.