Cine ne sperie în noapte?

Oamenii nu trăiesc dintotdeauna în oraşe luminate şi apărate. Închipuiţi-vă un sat de acum 100 de ani, într-o noapte de iarnă: câteva case prizărite, pierdute în întuneric şi tăcere, căci noaptea nu îndrăznea nimeni să se aventureze afară, până la cântatul cocoşului. Cu pădurea alături, plină de fiare sălbatice, oamenii au transmis urmaşilor, timp de generaţii, tot felul de spaime: de duhuri rele, de ucigă-l-crucea, dar şi de lup şi de urs. Dar, credeţi că numai oamenii mari se tem de ce se ascunde în întuneric? Şi copiii...

Omenii de demult, dinainte de naşterea Domnului Hristos, credeau că lumea este plină de tot felul de duhuri, care locuiesc în ape, în văzduh, în păduri, pe vârfurile munţilor, pe stânci ciudate… Mai credeau că există şi duhuri rele, care aduc boli, necazuri şi moarte. După ce au devenit creştini, oamenii au renunţat să creadă în multe dintre ele. Ei se ştiu apăraţi de îngeri, slujitorii lui Dumnezeu. Celelalte duhuri sunt forme ale demonilor, care încearcă să-i facă pe oameni să păcătuiască, dar nu le pot face rău celor cu credinţă tare. Doar cei „slabi de înger“ au continuat să se teamă mai departe de strigoi, pricolici, Muma-Pădurii, Ceasul-Rău, Căţelul-Pământului şi de multe altele! Noaptea duhurilor rele Credinţele străvechi spuneau că aceste duhuri nu apăreau oricând şi că omul se putea feri de ele. Cică duhurile rele pot intra în lumea noastră în noaptea Sfântului Andrei şi hălăduiesc pe coclauri până la Bobotează. Străbunii credeau că morţii fiecărei familii revin cu scopul de a spori rodnicia câmpurilor şi a animalelor, prin rugăciunile pentru strănepoţi, iar strigoii, ca să le secătuiască. De cei răi, oamenii „se apărau“ mâncând usturoi şi rămânând noaptea în case cu ferestre, uşi şi porţi unse cu usturoi. Alţii duceau colaci şi lumânări la biserică spre a fi sfinţite şi înconjurau vitele şi casa cu lumânarea aprinsă. Tinerii obişnuiau să păzească usturoiul în această noapte, adunându-se într-o casă şi petrecând toată noaptea, veghind ca nimeni să nu fure din usturoiul pus pe masă. Credeau că e mai bun de leac… Credinţele pe care oamenii le-au păstrat şi după ce au devenit creştini s-au adăugat peste înţelesurile creştine ale sărbătorilor. Din această cauză, imaginile unor sfinţi s-au transformat. Aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Andrei! Mie mi se pare că e păcat să credem că Sfântul Apostol Andrei, care ne-a adus lumina Adevărului, este stăpânul fiarelor sălbatice şi că permite năvala strigoilor! Această credinţă necreştinească a prins rădăcini pentru că ziua Sfântului Andrei cade la începutul iernii, anotimp care, în gândirea arhaică, înseamnă întuneric, frig, moarte şi rău, în contrast cu vara, care înseamnă lumină, căldură, viaţă şi bine. Dacă ar fi fost un alt mare sfânt sărbătorit în această perioadă, probabil că el ar fi fost stăpânul lor, nu Sfântul Andrei! Strigoii, spaima oamenilor mari Prin unele părţi ale ţării, încă mai sunt unii care cred că strigoii există. Ei nu sunt nici vampirii, nici fantomele din filmele occidentale, deşi seamănă. Fiecare om cu spaimele lui… Se crede că strigoii sunt ori oameni născuţi să fie răi, cu coadă, ca necuratul, din cauza păcatelor grele ale părinţilor, ori morţi care nu pot pleca de tot pe lumea cealaltă, tot din cauza păcatelor. Atunci rămân undeva, la hotarul dintre lumi, şi duc un fel de viaţă furând energia fiinţelor vii, oameni, animale... Strigoii-vii sunt greu de deosebit de oamenii obişnuiţi. Uneori nici nu ştiu că sunt strigoi. Nu mănâncă niciodată usturoi şi, în nopţile hărăzite lor, cad într-un somn adânc, ca moartea. Sufletul le iese din trup şi se duce la răspântii, prin locuri neumblate, unde se întâlnesc şi cu strigoii-morţi; acolo se luptă între ei. Cine câştigă are dreptul de a fura rodnicia câmpurilor şi a animalelor din satele strigoilor învinşi. Sperietorile copiilor Nu ştiu dacă Bâja, Bâca, Cau, Diudiul, Borza sau Babaul sunt amintirea unor fiinţe înspăimântoare din cele mai îndepărtate timpuri, dar ştiu că părinţii îşi speriau copiii cu ele, ca să-i ferească de primejdii adevărate. De exemplu, ca să nu se apropie de foc şi să se ardă, părinţii le spuneau că în foc trăieşte Bâja. Bâca îi ameninţă de sub pat, un loc tare întunecos şi înfricoşător pentru cei mititei. Diudiu este întruchiparea frigului, care intră în casă dacă laşi uşa deschisă. Baul sau Babaul are chip de lup, căci cei mari îi sperie pe prunci, ca să nu iasă afară pe înserat, urlând ca lupul. Goaţa vine să fure copiii care plâng, iar Borza, închipuită ca o babă urâtă, cu ochii zgâiţi, cu dinţii rânjiţi şi buzele negre, îi sperie pe copii atât de tare, încât copiii tresar şi plâng în somn! Copiii de odinioară s-au temut multă vreme de primejdiile care îi pot pândi în întuneric, dar sunt sigură că erau mult mai ascultători decât năzdrăvanii de azi, care parcă nu se mai tem de nimic!