Comemorarea părintelui Ioan Iovan
Deși pare greu de crezut, s-au scurs deja zece ani de când părintele Ioan de la Mânăstirea Recea a trecut la Domnul. Ceea ce nu înseamnă însă că amintirea sa și a lucrării sale s-ar fi risipit în vreun fel. Cine l-a cunoscut, cine a avut bucuria să-l audă predicând, cine i s-a spovedit și a primit de la dânsul sfaturi duhovnicești, cine a stat de vorbă cu el (și aici mă gândesc inclusiv la jurnaliștii care au ținut să-l întâlnească), dar chiar și cei care, neîntâlnindu-l, au auzit și au citit despre Părintele Ioan nu au cum să-l uite vreodată. În ultima categorie se înscrie și semnatarul acestor rânduri. Nu l-am întâlnit cât era în viață, dar Dumnezeu, care cu adevărat știe mai bine decât noi ce ne trebuie și de ce avem nevoie, a făcut în așa fel încât, fie și acum, să aflu aproape tot ceea ce se poate afla despre părintele Ioan, dar și despre istoria extraordinară a Mănăstirii Recea, din apropiere de Târgu Mureș. Pregătind comemorarea a zece ani de la plecarea părintelui, stareța stavroforă Cristina, cea care, dimpreună cu părintele Ioan, a ridicat de la zero Sfânta Mănăstire Recea, a solicitat Editurii Lumea Credinței realizarea unui triptic – un volum despre viața Părintelui Ioan, unul despre mănăstire, iar al treilea cu predici – și în această strădanie am avut fericirea să fiu implicat. Astfel, am putut să aflu lucruri care mângâie și îmbărbătează inima oricărui creștin, să fiu parte din această comemorare și să petrec, împreună cu ai mei, două zile dumnezeiești la Recea. La Recea, unde îți poți auzi sufletul oftând de atâta liniște și frumusețe, la Recea, unde legătura cu Dumnezeu pare mai vie și mai directă decât oriunde. La Recea, departe de zgomotul și agitația orașului, la Recea, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai. N-am pomenit întâmplător aceste versuri din balada fondatoare a poporului român, ci pentru că am avut plăcuta surpriză să văd că aproape jumătate din credincioșii care vin la Sfânta Liturghie o fac îmbrăcați în costume populare! Și nu e vorba doar despre oameni ai satelor de prin prejur, ci și de orășeni. Femei, bărbați, copii pe care straiele românești străvechi parcă străluceau de lumină! Nu, tradiția nu s-a pierdut și nu se poate pierde! Și unde altundeva să se manifeste mai sincer și mai natural decât într-un sfânt locaș de rugăciune ortodox.
Comemorarea Părintelui Ioan, după Sfânta Liturghie de sâmbătă, 26 mai, a fost, așa cum era și de așteptat, emoționantă. Stareța stavroforă Cristina și, apoi, părintele Jan Nicolae au evocat amintirea unui drept slujitor al lui Hristos care, în zece ani de pușcărie politică, nu s-a dezis nici cu o câtime de la credința sa, în ciuda groaznicelor chinuri la care a fost supus, și nu s-a abătut de la menirea lui, predicând, spovedind și chiar împărtășind în acele cumplite condiții, reușind astfel să aducă o rază de bucurie, de împăcare și de speranță în inimile celor care pătimeau alături de el. N-am putut să nu observ că în tot timpul slujbei și a cuvintelor rostite după aceasta, în biserica Mânăstirii Recea era o liniște desăvârșită, de parcă noi toți, cei de acolo, ne-am fi ținut răsuflarea… Astfel a fost cinstită amintirea părintelui Ioan și astfel merită pomenite toate faptele bune ale mărturisitorilor dreptei credințe, credință care a ținut acest popor prin vremuri potrivnice și care este mângâierea supremă a tuturor.