Comoara din cer şi avuţiile pământeşti
Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26
În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer, după aceea, vino şi urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Evanghelia de astăzi ne istoriseşte despre un tânăr bogat care vine la Mântuitorul Iisus Hristos şi i se adresează: „Învăţătorule Bun, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică?“ (Matei 19, 16) sau „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică“ (Marcu 10, 17). Mântuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile“ (cf. Matei 19, 17). Atunci tânărul a întrebat: „Care?“ Iar Mântuitorul Iisus Hristos răspunde citând poruncile principale din Vechiul Testament, şi anume: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 19, 18-19). Atunci tânărul I-a răspuns: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea“ (Matei 19, 20), sau: „Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele“ (Marcu 10, 20). Mântuitorul adaugă un sfat: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat, tânărul bogat, care împlinise în viaţa lui poruncile din Vechiul Testament, a plecat întristat, căci avea multe avuţii (cf. Matei 18, 22).
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această Sfântă Evanghelie, arată că tânărul a venit la Hristos cu inimă bună şi râvnitoare, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un înţelept. Spre deosebire de alţii care veniseră să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt ori să fie vindecaţi ei sau cei apropiaţi ai lor, tânărul bogat a venit să-L întrebe de viaţa veşnică. Este exclusă orice viclenie sau ipocrizie a tânărului, întrucât în final vedem că el a plecat întristat.
După plecarea sa, Mântuitorul Hristos S-a întors către ucenici şi le-a zis: Adevărat zic vouă, că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19, 23-24). Prin aceste cuvinte Mântuitorul a arătat cât de greu se poate mântui un bogat. Unii exegeţi au interpretat aceste cuvinte arătând că în Ierusalim exista o poartă îngustă, strâmtă şi joasă, numită „Urechile acului“, iar când o cămilă trecea prin această poartă, trebuia să îngenuncheze. Alţi interpreţi au tradus cuvântul grecesc „kamilos“ prin funia pe care o foloseau marinarii. Indiferent de interpretare, sugestia este foarte clară: „cu greu vor intra bogaţii în Împărăţia cerurilor“. Ucenicii plini de mirare L-au întrebat zicând: „Cine poate să se mântuiască?“ (Matei 19, 25). Răspunsul a fost „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă“ (Matei 19, 26).
Iubirea de bogăţie este idolatrie
Mântuitorul Hristos îi răspunde tânărului bogat care caută desăvârşirea cu un ultim sfat: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21). Acest sfat caută să-l elibereze pe tânăr din robia lumii şi de puterea celui rău. De aici înţelegem că viaţa creştină trebuie să fie o viaţă liberă, despovărată de stăpânirea bogăţiei care îl oprimă pe om şi îl supune iubirii de arginţi.
Din cuvintele Mântuitorului reiese faptul că posesia materială îl robeşte pe om şi-l împiedică să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. „Vinde averea ta“ înseamnă să se elibereze de povara bogăţiei materiale şi să se lepede de toate grijile vieţii. Înţelegem mai bine aceasta din pildele comorii ascunse în ţarină şi cea a mărgăritarului de mult preţ în care descoperirea Împărăţiei lui Dumnezeu îl face pe om să vândă întreaga sa avere pentru dobândirea bogăţiei netrecătoare. Bunurile materiale prin a căror dobândire şi posesie oamenii se consideră bogaţi sunt neglijabile faţă de totalitatea bunurilor pe care Dumnezeu le dă tuturor.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dumnezeu dă îmbelşugat, toate cele ce sunt mult mai de trebuinţă decât banii, precum aerul, apa, focul, soarele şi toate asemenea acestora. Nu se poate spune că bogatul se desfată de raza soarelui mai mult, iar săracul mai puţin. Nu se poate spune că mai îmbelşugat aer respiră cel bogat faţă de cel sărac, ci toate sunt deopotrivă şi de obşte. Pentru ce, dar, cele mai mari şi mai de trebuinţă şi susţinătoare ale vieţii noastre Dumnezeu le-a făcut de obşte, iar cele prea mici şi mai de puţin preţ cum sunt banii, nu sunt obşteşti? Ca să se alcătuiască viaţa noastră şi să avem unde deprinde virtuţile“ (Omilie la statui 2, 6).
De asemenea, şi Sfântul Simeon Noul Teolog arată că toate lucrurile lumii sunt comune tuturor oamenilor tot aşa cum sunt comune lumina şi aerul pe care îl respirăm. Toate au fost făcute spre folosul şi desfătarea tuturor, fără a le lua cineva în stăpânire. Omul devine prin patima posesiei, apărută din lăcomie, rob şi paznic al celor agonisite. De aceea, bogaţii care dau milostenie nu se îndreaptă prin aceasta, nici nu încetează să fie vinovaţi de lipsurile şi greutăţile oamenilor pe care i-ar fi putut ajuta şi nu i-au ajutat. Dumnezeu însă iartă nedreptatea aceasta şi făgăduieşte că va răsplăti pe omul care dă cu bucurie averea fraţilor lui săraci dacă el se întoarce liber la Dumnezeu şi urmează calea poruncilor Lui (Cateheza a 9-a).
Omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu stăpân al acestora. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul face o deosebire între posesia împătimită şi cea nepătimaşă a bunurilor. Iubirea de bogăţie nu-l lasă pe om să trăiască şi să rodească în credinţă, ci îl duce la moarte spirituală. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul arată că bogat nu este cel ce are, ci cel ce dăruieşte la rândul său, întrucât dăruirea îl arată pe acela fericit, iar nu averea (Pedagogul 3, 6, 35). Deci, bogat nu este cel ce strânge bani sau îşi satisface la nesfârşit dorinţele şi poftele, ci bogat este acela care se mulţumeşte cu cât are şi nu pofteşte mai mult: „Cea mai mare bogăţie este să fii mulţumit cu ce ai“ (Cicero). Ceea ce îl face pe om sărac este pofta fără măsură sau cu nesaţ, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Voieşti să te faci bogat, tu, săracule? Dispreţuieşte banii acestei lumi; socoteşte-i a fi nimic, după cum nimic şi sunt; leapădă pofta bogăţiei şi te-ai îmbogăţit“. Adevărata bogăţie este ascunsă şi cultivată în starea de sărăcie materială, iar creştinul adevărat poate fi sărac, dar poate să-i îmbogăţească pe mulţi. Poate să nu aibă nimic, dar să deţină totul. Mântuitorul îl cheamă pe om să se elibereze de înşelăciunea şi grija lumii şi să se încredinţeze iubirii şi proniei lui Dumnezeu.
În zilele noastre, bogăţia şi sărăcia sunt realităţi neîncetat actualizate, iar inegalitatea repartiţiei bogăţiei devine tot mai mare. În condiţiile în care predomină economia cu conţinut monetar, şi nu productiv, banul devine principalul etalon, iar iubirea de arginţi devine patima tuturor. Fiind asociată cu vinderea lui Hristos, iubirea de arginţi este numită de Sfântul Apostol Pavel rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10). Banul capătă în viaţa omului dimensiuni metafizice şi devine zeul mamona, care se împotriveşte lui Dumnezeu. Părerea că banul ar avea doar o importanţă economică şi socială, fără implicaţii morale, este greşită. Un autor creştin atrăgea atenţia asupra faptului că banul induce iluzia că posedă multe dintre caracteristicile unei divinităţi: pare că oferă siguranţă, că ne oferă libertate, că ne conferă putere şi pare să fie omniprezent. Iar lucrul cel mai sinistru este că îi creează omului iluzia că este atotputernic. Banul ajunge să pretindă loialitatea şi dragostea care I se cuvin numai Lui Dumnezeu şi are puterea de a ne prinde în capcană.
Camăta, condamnată cu tărie în Sfânta Scriptură şi în tradiţia Bisericii, a devenit modalitatea clasică de a-i exploata pe ceilalţi. A considera că timpul înseamnă bani înseamnă a transforma timpul şi viaţa omului într-o afacere. Globalizarea banului şi a exploatării celor slabi duce la o şi mai accentuată sărăcire a celor deja săraci şi la accelerarea acumulării bogăţiei de către cei mai bogaţi. De asemenea, creşte tendinţa oamenilor de a căuta câştigul uşor, sub orice formă. În acest registru idolatru, unde succesul se măsoară în funcţie de bani şi de posesiuni, lipsa de scrupule, specifică epocii noastre, permite recurgerea la nedreptate, înşelăciune, violenţă, crimă, complicitate şi imoralitate. De aceea este bine să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului, care ne spune: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale“ (Luca 12, 15). Şi adaugă: „Ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16, 15).
Poruncile divine, loc de întâlnire cu Dumnezeu
Faptul că Mântuitorul îl cheamă pe tânărul bogat să vândă toate averile sale şi să-I urmeze arată că Iisus Hristos este capătul poruncilor. Tânărul bogat trebuia să înţeleagă poruncile, pe care pretindea că le respectă, drept căi spre întâlnirea cu Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este consecinţa firească a călătoriei pe calea poruncilor. Respectarea exterioară a poruncilor nu prilejuieşte întâlnirea cu Dumnezeu. Tânărul bogat Îl întâlneşte pe Fiul Lui Dumnezeu, dar sufleteşte este departe, de aceea nu poate să-L urmeze.
În calitatea lor de cuvinte dumnezeieşti, poruncile sunt aşadar locul întâlnirii omului cu realitatea divină, locul gustării Adevărului divin: „Gustaţi şi vedeţi că Bun este Domnul“. Prin poruncile divine omul gustă bucuria dumnezeiască, spre deosebire de principiile şi legile omeneşti care, fiind lipsite de un suport real, devin artificiale. Poruncile nu trebuie numai întâlnite, ci ele trebuie contemplate şi cugetate de către om în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu şi în devenirea sa spre asemănarea cu Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta şi voi cunoaşte căile Tale. La îndreptările Tale voi cugeta şi nu voi uita cuvintele Tale“ (Ps. 118, 15-16). Împlinirea poruncilor este urmată întotdeauna de cunoaşterea lui Dumnezeu. Făptuirea şi cunoaşterea sunt nedespărţite.
Sfinţii Părinţi au arătat de nenumărate ori că poruncile divine nu trebuie să fie reduse la nişte fenomene pur morale. Astfel, Sfântul Grigorie Palama, apărându-i pe isihaşti în secolul al XIV-lea, a arătat că practicarea poruncilor nu este nicidecum inferioară cunoaşterii lui Dumnezeu şi că nu se poate separa învăţătura despre Adevăr de practica Adevărului. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu Îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el“ (Ioan 14, 23).
Sfântul Grigorie Palama arată că lucrarea poruncilor duce la unirea şi asemănarea cu Dumnezeu. Păzind poruncile în viaţa cotidiană, omul ajunge să contemple poruncile dumnezeieşti din creaţie (raţiunile divine) şi să vadă însăşi Slava lui Dumnezeu. Contemplarea poruncilor dumnezeieşti este „ospătare din privirea duhovnicească, care se descoperă şi luminează, îndumnezeieşte şi hrăneşte în chip înţelegător pe tot cel ce prin curăţia inimii petrece în ea în chip înţelegător, mai bine zis duhovniceşte“. Cine nu trăieşte în duhul poruncilor lui Dumnezeu zăboveşte într-o lume falsă, într-o pseudo-realitate, care îi face pe oameni să fie lipsiţi de consistenţă, precum „praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului“ (Ps. 1, 4). Cel care cugetă la „legea Domnului ziua şi noaptea“ (Ps. 1, 2) este „ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor“ (Ps. 1, 3). El se adapă şi trăieşte din adevăr sau, cum spun Sfinţii Părinţi, din izvorul dătător de viaţă al poruncilor divine în care sălăşluiesc bucuria şi fericirea.
Lucrarea poruncilor este astfel nu numai o formă de cunoaştere, ea ne apropie nu numai de lucruri, ci ne apropie de Dumnezeu. De aceea, poruncile sunt locul unde Îl întâlnim pe Dumnezeu personal. Iubirea poruncilor este însăşi iubirea de Dumnezeu, întrucât, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, Însuşi „Cuvântul lui Dumnezeu se află tainic în fiecare dintre poruncile Sale, iar Dumnezeu şi Tatăl se află întreg nedespărţit în întreg Cuvântul Său în chip firesc“. Prin urmare, cel care primeşte porunca dumnezeiască şi o împlineşte primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu Care Se află în poruncă. „Iar cel ce a primit pe Cuvântul în porunci a primit totodată prin El pe Tatăl Care Se află în El în chip firesc şi pe Duhul Sfânt Care se află în El în chip firesc. Cel ce a primit o poruncă şi a împlinit-o a primit tainic pe Sfânta Treime“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu, Filocalia 2).
Întâlnirea cu Dumnezeu în porunci şi primirea Lui înseamnă locuirea Celui Necuprins în inimile oamenilor. Poruncile constituie izvorul unei bucurii neasemuite pe care omul o gustă profund nu ca pe un sentiment apărut dintr-o anumită satisfacţie intelectuală, ci dimpotrivă, ca bucurie a împărtăşirii de adevărul dumnezeiesc, a gustării cuvintelor pe care ni le adresează Cuvântul lui Dumnezeu, a hrănirii cu poruncile Sale.
Având în vedere aceste învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, înţelegem că nu este esenţial să faci doar fapte de milostenie. Faptele de milostenie precum ajutorarea săracilor, milostenia faţă de ei sunt făcute şi de cei care nu cred în Dumnezeu. Milostenia trebuie să izvorască din această întâlnire a omului cu Dumnezeu. Chiar fapta de milostenie nu este eficientă prin sine însăşi, ci trebuie să izvorască din darul lui Dumnezeu, întrucât „fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).
În ceea ce priveşte împărţirea oamenilor în bogaţi şi săraci, aceasta se poate face din două perspective: una bazată pe posibilităţile economice sau pe situaţia socială şi cealaltă perspectivă întemeiată pe baza relaţiei omului cu Dumnezeu. În concepţia omenească sunt consideraţi săraci toţi câţi nu au suficiente bunuri economice şi îşi pun nădejdea în Dumnezeu, trăind în mod direct dependenţa lor de El. Bogaţi sunt consideraţi cei care deţin din belşug bunuri economice şi se bazează pe ele, uitându-l pe Dumnezeu. Bogaţii au falsa senzaţie a suficienţei de sine, fiind de fapt prizonieri lumii şi robi fricii de stricăciune şi de moarte. Săracii rămân în hotarele firii omeneşti şi caută împlinirea lor la Dumnezeu. De aceea Hristos îi fericeşte ca moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
Marile frământări ale lumii moderne şi postmoderne au fost dreptatea socială, egalitatea, desfiinţarea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci. Toate aceste deziderate au devenit sloganuri utopice ale unor ideologii care au distrus omul concret, l-au depersonalizat. Dreptatea la care aspiră oamenii nu se realizează prin fapte omeneşti, ci este dreptatea lui Dumnezeu, îndreptarea „în dar cu harul lui Hristos de care ne bucurăm prin credinţă“ (Romani 3, 24). Relaţia dintre Dumnezeu şi om, felul în care omul se aşază în iconomia divină şi pătrunde în logica judecăţilor dumnezeieşti sunt esenţiale pentru lucrarea mântuitoare a omului. De aceea, adevăratele fapte bune ale omului nu pot fi decât fapte teologice în care omul nu face altceva decât să-I slujească prin semeni lui Dumnezeu. Dreptatea la care suntem chemaţi nu este o virtute omenească pe care să o săvârşim noi, ci este dreptatea lui Dumnezeu, care se cere cunoscută, învăţată şi slujită până ce noi înşine devenim drepţi şi pătrunşi de această dreptate. Dreptatea socială lucrată prin activitatea slujitoare şi filantropică a Bisericii este, în ultimă instanţă, act liturgic. Lucrarea filantropică a Bisericii este intim legată de funcţia liturghisitoare şi mărturisitoare a Bisericii. Transformarea slujirii milostivirii şi a dragostei într-o simplă lucrare cu caracter social sau de cultivare a bunăstării desfăşurată după logica umanităţii seculare sau în temeiul finalităţii politice devine un simplu activism social.
La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă (Matei 19, 26). Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând aceste cuvinte ale Mântuitorului, spune că ele se referă la lucrarea lui Dumnezeu, ele arată că cel care vrea să îndeplinească porunca are nevoie de mult har. Prin acestea a mângâiat sufletele cutremurate de spaimă ale ucenicilor, iar privirea Lui blândă şi dulce a potolit neliniştea lor. Mântuitorul i-a încurajat şi le-a vorbit de puterea lui Dumnezeu în care trebuie să aibă încredere, rugându-L să le ajute în această luptă pentru a dobândi viaţa veşnică.
Sfântul Grigorie Palama ne învaţă că mântuirea este darul exclusiv al lui Dumnezeu, iar virtuţile şlefuiesc sufletul pentru ca acesta să primească harul tainic al dumnezeirii. Mântuirea nu poate fi percepută ca o recompensă pentru asceza pe care o săvârşesc sufletul şi trupul nostru. Asceza ca nevoinţă îl aşază pe om în darul lui Dumnezeu. În cazul în care este un merit care ni se cuvine, atunci nu mai poate fi darul exclusiv al lui Dumnezeu, ci cadoul pentru binele săvârşit. Logica darului este aceasta: primeşti ceva care simţi că depăşeşte puterile şi meritele tale. Darul te uimeşte pentru că nu-l meriţi. Cadoul ţi se cuvine pentru că este o răsplată a unui efort depus. Mântuirea este un proces al înfierii, al îmbrăcării în har şi al depăşirii tuturor neputinţelor firii omeneşti. De aceea, Mântuitorul le răspunde ucenicilor: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“.