Compătimirea, parte integrantă din chipul lui Dumnezeu în noi

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Am folosit expresia „mare minune” pentru că, pe toată perioada propovăduirii Sale pe pământ, Mântuitorul Hristos a mai făcut o asemenea minune doar de încă două ori. În primul caz - conform relatării aceluiași evanghelist (Luca 8, 41-56), dar consemnată și de evangheliștii Matei (9, 18-26) și Marcu (5, 21-43) - este vorba de învierea unei copile de doisprezece ani, fiica lui Iair, mai-marele sinagogii. În al doilea caz, este vorba despre învierea lui Lazăr, prietenul Domnului, după patru zile de la adormirea sa, așa cum ne relatează (doar) Evanghelistul Ioan (capitolul 11). Episodul cu învierea fiului văduvei din Nain se situează la începutul propovăduirii Mântuitorului, după alegerea apostolilor (cap. 6, 13-16), predica de pe munte (6, 17-49) și vindecarea slugii sutașului (7, 1-10).

Cel Care a zis „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6) Își face „cale” către o cetate vizitată de moarte, a cărei pradă era tânărul și unicul fiu al unei văduve. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului pentru a-i smulge, din ghearele morții celei veșnice, pe fiii Adamului celui căzut și îl face pe tânărul mort din cetatea Nain să preguste din viața cea nouă pe care El o aduce în lume, ca unul Care a venit „ca (lumea) viață să aibă și din belșug să ­aibă” (cf. Ioan 10, 10).

La vederea cortegiului funebru și a mulțimii care o însoțea pe văduva ce își ducea unicul fiu spre îngropare, Mântuitorului „I se face milă”. Verbul folosit în greacă (evsplaghnizomai) este unul bogat în semnificații. Cuvântul grecesc ce constituie rădăcina acestui verb este splaghnon și semnifică, primordial, viscerele sau măruntaiele omului, dar este folosit și pentru a desemna sânul matern și, prin extensie, inima, locul unde se situează în om sentimentele, emoțiile și, între acestea, în mod special, compătimirea. Cuvântul se găsește în diferite rugăciuni și este tradus ca milă („Ceea ce ești izvorul milei”..., rugăciune rostită de clerici înainte de înveș­mân­tarea pentru Sfânta Liturghie), cu milostivire (în rugăciunea rostită de preot la finalul ecteniei mari) sau, în limbaj mai arhaic, milosârdie (de la slavonescul miloserdie - inimă miloasă).

Compătimirea este un atribut al lui Dumnezeu

Compătimirea este o trăsătură, un atribut al lui Dumnezeu, ce se manifestă prin Fiul Omului Care, însușindu-Și natura umană, Se face părtaș la toate ale omului, în afară de păcat, luând asupră-Și urmările păcatului și, în mod special, suferința și moartea. Deși Dumnezeu - care este Duh (cf. Ioan 4, 24) - este, prin natura Sa, nepătimitor, prin înomenirea Sa El devine compătimitor cu toți „semenii” lui, cu tot omul „purtător de trup și viețuitor în lume” și Se face părtaș la toată suferința (pătimirea) sa, până la a gusta moartea și la a se pogorî la iad și „a dezlega durerile celor ferecați”. Aceasta înseamnă că nimeni dintre cei care suferă nu mai este singur în suferința sa, nu o mai poartă de unul singur, pentru că Cel care ne-a altoit pe Trupul Său - Biserica -, prin Botez, împreună-pătimește cu noi.

Compătimirea nu este, însă, doar un atribut dumnezeiesc, ci ea este parte integrantă din chipul lui Dumnezeu în noi. Orice manifestare a compătimirii noastre față de cel aflat în suferință - printr-un gând de rugăciune, printr-un zâmbet, un gest, o vorbă bună sau o faptă de milostenie, prin cercetarea celui bolnav sau a celui întemnițat - ne face asemenea Fiului Omului Care „neputințele noastre le-a luat și bolile noastre le-a purtat” (cf. Matei 8, 17). El primește, ca pentru El Însuși, fiecare gest de compătimire, îndreptat către cei aflați în suferință, socotindu-i pe aceștia ca pe „frați ai Lui prea-mici” (cf. Matei 25, 40). În acest sens, declararea anului 2024, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca An omagial al îngrijirii bolnavilor, este un binevenit prilej de a reconsidera importanța mântuitoare a compătimirii cu cei aflați în suferință, mai ales că, dacă privim în jurul nostru, întâlnim, la tot pasul, situații ce trezesc compătimire, menite să trezească inima noastră și să nu o lase să se complacă în comoditatea și indiferența nepăsătoare, de care se molipsește tot mai mult omul contemporan.

În cazul Evangheliei de astăzi, adâncul milostivirii și al compătimirii Dumnezeu-omului se manifestă, în mod concret, prin învierea fiului văduvei din Nain și se împlinește astfel făgăduința făcută de Domnul, prin gura prorocului Isaia, care zice: „El va înlătura moartea pe vecie. Și Domnul Dumnezeu va șterge toată lacrima de pe toată fața” (Isaia, 25, 8). Și spune Mântuitorul văduvei îndurerate - și, prin ea, tuturor mamelor îndoliate și îndurerate: „Nu plânge!”. Iată în ce fel inima zdrobită de durere a mamei care se tânguie pentru fiul pe care l-a purtat în pântece - splaghni - face să izvorască milostivirea compătimitoare - evsplaghnia - a lui Dumnezeu și să cheme, din abisul morții, sufletul celui adormit.

Glasul care a chemat, dintru neființă întru ființare, tot ce există spune și tânărului mort: ­„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, iar tânărul, deși „inert” fiind și fără viață în el, ascultă glasul ce îi poruncește și I se supune, împlinindu-I porunca, asemenea fiicei lui Iair și lui Lazăr. Și aici vedem împlinindu-se un cuvânt al Domnului, ce se aude la fiecare slujbă de înmormântare: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Așadar, cuvântul Domnului nu are doar putere vindecătoare, nu e doar hrană (cf. Matei 4, 4), ci are puterea de a învia, putere ce se va arăta și prin apostoli (a se vedea învierea Tavitei de către Sfântul Apostol Petru, relatată în Faptele Apostolilor, 9, 40), și prin urmașii lor.

E vrednic de remarcat faptul că Domnul „S-a atins de sicriu”, înainte de a rosti cuvintele ce îl readuc la viață pe tânărul mort. Deși pentru Cel Care „Duh este” (cf. Ioan 4, 24) a fost de ajuns, la facerea lumii, doar cuvântul și, prin El, „toate s-au făcut” (cf. Ioan 1, 3), acum, prin venirea în trup a Fiului și Cuvântului Celui veșnic al Tatălui, omul se poate bucura și de atingerea Sa cea vindecătoare și dătătoare de viață. Și, ne spune Evanghelia: „S-a ridicat mortul în șezut și a început să vorbească”.

Anticipare a învierii Mântuitorului

Această înviere din morți, ca și celelalte două, de care am amintit mai sus, este o anticipare a învierii Mântuitorului și, totodată, o pregustare a învierii fiecăruia dintre noi, după cum ne făgăduiește Fiul lui Dumnezeu, Care zice: „Oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).

Încrederea în iubirea milostivă și compătimitoare a Domnului să ne însoțească, așadar, în toate circumstanțele vieții și, mai ales, în cele atât de marcate de su­ferință și de întristare, cum sunt cele pe care le trăim, și să se prefacă în compătimire binevoitoare față de aproapele nostru care, uneori, fără să ne ceară nimic, suferă în tăcere, precum văduva din Nain, și contează doar pe solidaritatea spontană a celor care îl înconjoară. În chip nevăzut, dar concret, Mântuitorul Hristos este „cu noi - și cu tot omul suferind sau îndurerat - în toate zilele” (cf. Matei, 28, 20), „cercetând pe poporul Său” și invitându-mă să mă alătur, și eu, asemenea Lui, aproapelui meu aflat în suferință.