Complezență și nonșalanță

În cartea sa intitulată Bunele maniere - mic tratat de supraviețuire în societate, un descendent al ultimei familii imperiale etiopiene, Asfa-Wossen Asserate, prezintă și diferența între comportamentul complezent și cel nonșalant. Astfel, persoana complezentă strălucește prin dorința sa de a pune starea de bine a celorlalți îna­intea celei proprii. Un complezent cunoaște întotdeauna numele celorlalte persoane cu care intră în discuție, detalii privitoare la viața și munca lor, se interesează de ele, empatizează cu suferințele lor și dialoghează cu plăcere. În schimb, nonșa­lantul se comportă de parcă lumea din jur ar fi absentă, nu se lasă mișcat sufletește cu ușurință și, fără a fi lipsit de politețe, tratează tot ceea ce se petrece drept cel mai firesc lucru din lume. Și, cu toate aceste diferențe fundamentale dintre cele două stiluri, ambele întruchipează două forme de a fi manierat: buna-cuviință și ele­ganța grațioasă.

Din punct de vedere teologic, am putea judeca persoana complezentă drept un bun credincios și l-am repudia, poate, pe omul nonșalant, negăsind prea multe aspecte comune între comportamentul său și conduita creștină. La prima vedere, lucrurile așa par. Într-un mediu liniș­tit, în care nu se petrece nimic semnificativ, complezentul câștigă în fața nonșa­lantului și prin atitudine și prin dedicare - va străluci incomparabil mai mult și mai bine în ochii tuturor. Dar când mediul se schimbă? Când războiul sau foametea, epidemiile sau crizele financiare vor lovi, mai privim lucrurile la fel? Nu tindem să ne întoarcem către cel care este, cu adevărat, mai stăpân pe sine? Nu tindem să-i scoatem înainte pe nonșalanți, pe cei care, dublați de eleganța lor grațioasă, știu exact cât cântăresc lucrurile în realitate, știu că viața pământească este, mai mult sau mai puțin, o deșer­tăciune?

Nu suntem chiar atât de departe de zilele în care politețea era un lux. Și ne aflăm chiar foarte aproape de zilele în care va începe să reprezinte un lux. Conduita socială dublată de educație și-a făcut treaba. Observăm zâmbete destul de des - unele mai false decât orice dantură artificială -, suntem întâmpinați cu amabilitate, trăim într-o lume atât de politicoasă încât însăși această politețe polizează uneori absurdul, dar care nu mai este nici complezentă, nici nonșalan­tă. Adică? Mai pe scurt, această politețe nu mai are respect real nici față de om, nici față de Dum­nezeu, ci doar față de o con­venție respectată de toți, față de formă, de regulamentul interior, de aparențele care te duc sus pe scara socială. Ești politicos pentru că-ți servește bine, nu pentru că ai vreo stimă pentru ființele umane sau vreo frică de Cel Preaînalt. De aceea, politețea prezentă este lipsită de complezența care te face să empatizezi cu cei din jur și să-i res­pecți, dar, totodată, este lipsită și de nonșalanța care îți asigură o eliberare de cele pământești, lumești, dedicându-te cu adevărat celor cerești, netrecătoare.

Iar în ceea ce privește partea teologică a problemei, am putea spune că omul duhovnicesc știe când să fie complezent și când să fie nonșalant. Știe că oamenii au nevoie de o vorbă bună, de un sprijin real, de slujire, atenție și dedicare. Dar nu uită, totodată, că viața lumească este trecătoare, că nu are sens să-și piardă vremea spunând oamenilor doar ce aceștia doresc să audă, cu atât mai puțin să lingușească sau să-i trateze cu o falsă politețe. Și aici intervine nonșalanța sfinților, care se pot desprinde oricând de tot și de toate, care, dincolo de normele sociale și conduita acceptată de toți, nu uită că există ceva mai presus de acestea - poruncile dumnezeiești. De aceea, se pot desprinde oricând de ceea ce este pământesc și pătimaș, pentru că și-au făcut un cuib sufletesc în ceruri și așteaptă să zboare acolo după trecerea la cele veșnice. Ochii sfinților au văzut războaie, foamete, epidemii, dificultăți care nouă, astăzi, ni se par de netrecut... De ce, oare, le trec în revistă uneori destul de sumar în scrierile lor, mulțu­min­du-se doar să îi mustre pe cei bogați pentru nepăsarea lor sau să-i întărească pe cei săraci în credința lor? Pentru că toate sunt trecătoare și nu merită să-ți dedici inima exclusiv lor, nici în numele politeții și cu atât mai puțin în numele credinței. Fără a le ignora, trebuie să le con­vertești la viața cea adevărată.

Prima treaptă a desăvârșirii sufletești este, fără îndoială, complezentă, dar, cu siguranță, următoarea te învață să fii nonșalant. În prima înveți să prețuiești totul, să fii recunoscător, empatic, bun. În cea de-a doua înveți să te lepezi de toate pentru a moșteni Totul. În prima te împăr­tășești de mierea iubirii, în a doua guști vinul înțelepciunii. Cele două nu se vor despărți în sufletul tău niciodată, dar, pentru a atinge desă­vârșirea, trebuie să înveți să le armonizezi. Așa cum au făcut-o sfinții. Așa cum a făcut-o Însuși Hristos.