Comuniune şi globalizare

Nevoia omului de comuniune se prezintă ca fiind înscrisă în constituţia umană în itinerarul omului de la chip spre asemănare. Constatarea lui Dumnezeu în cea de-a şasea zi a creaţiei: "Nu este bine omul să fie singur" (Facere 1, 18), îl prezintă pe om ca fiinţă împlinită numai în cadrul unei relaţii. Fiinţa relaţională a acestuia îl defineşte pe om ca un subiect ce structural este o fiinţă spre comuniune, spre deschiderea către celălalt. "Creştinismul - menţiona părintele Dumitru Stăniloae - este marea taină a creşterii persoanei din viaţa altei persoane şi, în ultimă analiză, din viaţa Persoanei lui Hristos plină de infinitatea dumnezeiască." Lactanţiu făcea următoarea precizare: "Suntem creaţi să stăm în comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu." Extinderea iubitoare către persoana aproapelui este un gest ce ţine de ontologia umană, de aspiraţiile şi împlinirile omului. Suprimarea comuniunii înseamnă anularea vocaţiei fundamentale a persoanei umane.

Cu toate că atât comuniunea pe care o propune Biserica, dar şi globalizarea născută din coapsele ideologiilor ateiste pot, aparent, a fi în similitudine, realitatea este însă diferită. Teoria globalizării, născută din nevoia omului de a fi în relaţie şi apropiere, se materializează defectuos şi viciat în planul practic. Globalizarea este o comuniune cu finalitatea deviată. Comuniunea este o relaţie în care particularul nu este suprimat, nivelat, asfixiat, ci existenţa lui este potenţată şi afirmată cu putere. În schimb, fenomenul globalizării este o ideologie politică care propune unitate autoritară şi omogenizatoare. Pericolul globalizării trebuie căutat şi vindecat în zona uniformizării standardizatoare a tot ce înseamnă realitate de ordin particular (tradiţie, cultură, religie, mod de viaţă). Pentru creştini, modelul suprem de unitate şi comuniune îl reprezintă Sfânta Treime - "structura supremei iubiri" (pr. D. Stăniloae), superlativul existenţei şi reperul omului în comuniunea interpersonală. În cadrul Sfintei Treimi, fiecare Persoană este deplin îndreptată către Cealaltă, punând-O în evidenţă. Orice gândire ideologică ce confecţionează programe salvatoare în direcţii de unitate şi apropiere şi doreşte prosperitatea persoanei umane va trebui să aibă ca model însăşi viaţa Treimică, viaţă ce se prelungeşte şi se imită în comuniunea eclesială. Astfel, înţelegem mai bine afirmaţia lui Nicolae Feodorov: "Dogma Sfintei Treimi este programul nostru social." O altă încercare de a crea unitatea şi comuniunea la nivel social se va izbi de efectele dăunătoare care sugrumă, nivelează şi ignoră responsabilităţile pentru celălalt. Biserica a propovăduit permanent unitatea şi universalitatea, punctând cu rigoare şi responsabilitate valoarea unică şi irepetabilă a persoanei umane, invitându-l pe acesta la comuniunea în Trupul mistic al lui Hristos, la unitate în diversitate şi diversitate în unitate. Ideologia globalizatoare eşuează valoric pentru că ignoră factorul pincipal de unitate, anume Dumnezeu. Adevărata unitate şi apropiere o avem în Dumnezeu şi cu Dumnezeu prin iubirea care realizează această comuniune. "Fără această comuniune de iubire, lumea nu este decât tristeţe, ruină, distrugere, masacrare. Să vrea numai lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică." (pr. D. Stăniloae)