Conferinţă ASCOR despre univers şi contemplarea lui

În seara zilei de 21 februarie 2019 a avut loc prima conferinţă organizată de ASCOR Iaşi în acest semestru universitar. Conferinţa l-a avut ca invitat special pe diac. lect. dr. Adrian Sorin Mihalache, care ne-a introdus în arealul cunoaşterii umane, tema intitulându-se „Invitaţii la perplexitate”.

Încă din Antichitate, omul s-a preocupat de cele din jurul său. A privit mişcarea astrelor, lumina lunii şi a stelelor care se reflectau în apa lacului, a privit natura şi toate erau „bune foarte”, omul rămânând mut în uimirea sa faţă de perfecţiunea legităţii imanente fiecărui organism viu, fiecărei mişcări vii, toate acestea ridicând mari semne de întrebare şi făcându-l pe om să-şi dea seama cât de insignifiant este în cadrul acestui enorm univers. Recent descoperită - Galaxia SPT 0165 - Hulbert uimeşte prin distanţa sa de neimaginat, care este de 13 miliarde de ani lumină, de la momentul în care lumina ei a fost răspândită în univers. Această lumină ne duce cu gândul la faptul ca universul ni se descoperă în mod treptat.

Dar ce-l ridică pe om deasupra tuturor acestor lucruri? Omul are notorietate în măsura în care descoperă faptul că el însuşi devine conştiinţa acestei lumi mute, în momentul în care o cuprinde în sine. Această putere a gândirii care „se gândeşte pe sine” prevalează asupra tuturor celorlalţi factori ce percutează asupra omului. Tocmai aici începe doxologia, din această uimire perpetuă faţă de cele din jurul nostru. Tot de aici începe şi cunoaşterea care a evoluat de la generaţie la generaţie.

Putem observa că numărul oamenilor de ştiinţă din ultimele decenii a crescut într-un mod vertiginos. Dar, cu toate acestea, la ora actuală, părintele profesor Adrian Sorin Mihalache ne-a descoperit faptul că „ştiinţa a epuizat doar 5% din tot ce se poate cunoaşte”. Este uimitor câtă ştiinţă, câtă raţionalitate a sădit Creatorul în lumea aceasta. Dumnezeu ne dă capacitatea de a descoperi toate aceste minunate lucruri, însă înglobarea lor în tehnică nu are întotdeauna rezultatul scontat. Aici am putea aminti cazul celebrului Nobel care, descoperind dinamita, a încercat să facă un bine umanităţii. Însă, fiind întrebuinţată greşit descoperirea sa, dinamita a servit ca muniţie de bază în timpul marilor conflagraţii mondiale. La fel „din materia lumii putem produce bombe sau putem construi brutării pentru pâinea săracilor”, a menţionat părintele în cadrul conferinţei. De ce se întâmplă acest lucru? Putem afla tot de la părintele conferenţiar. Omul nu mai are timp să contemple cele din jurul său, se refugiază mult prea mult în frontul preocupărilor mundane, lipsit de orice control, neavând timp să conştientizeze demnitatea sa de fiinţă plăsmuită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Dacă am sta mai des să reflectăm la sensul vieţii, am putea obţine mult mai multe decât ne-am putea imagina. Pe lângă creşterea longevităţii, care este demonstrată ştiinţific, putem jalona un sens care să ne confirme cu adevărat demnitatea noastră de fiinţe umane, create după chipul şi asemănare lui Dumnezeu. În acest context găsim potrivită afirmaţia lui Etienne Gilson, care susţine că Dumnezeu ne-a creat pentru a participa alături de El la gloria Lui, de a ne bucura alături de El. Deci nu pentru El, ci „pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria, nu pentru a o dobândi, căci o are şi dinainte este perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi”. În astfel de transmutări ontologice am putea conştientiza că trăim într-un „paradis”, după cum spune Dostoievski: „Pământul este numai un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim, chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi”. Zidul interpus între noi şi o astfel de viziune este modul în care gândim.

„Declicul” se produce în momentul în care iubim cu adevărat şi dezinteresat pe aproapele nostru, în momentul în care (re)descoperim adevărul de credinţă şi în momentul în care descoperim că nenorocirile exterioare nu ne vor putea răpi niciodată bunurile lăuntrice, spirituale. Putem învăţa de la întreaga creaţie câte ceva. Creaţia, indiferent de „vremea” pe care o traversează, rămâne statornică în logosul ei. La fel ar trebui să fim şi noi. Ar trebui să ne facem din aceste legităţi exterioare legi interioare. Omul este şi rămâne o taină, iar acest statut îi este conferit atât de modul în care este creat - după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu -, cât şi din faptul că omul se sustrage oricărei cuprinderi teoretice exhaustive. Pliat pe această viziune de ansamblu, putem aminti puterea inimaginabilă a gândirii, care are capacitatea de a materializa, de-a transforma în faptă.

Dincolo de toate aceste frământări ale vieţii, avem datoria de a rezona în mod necontenit cu cele din exterior pe care, sub lumina Învierii lui Hristos, le interiorizăm spre zidire sufletească.

(Iulian Tomeac, voluntar ASCOR Iaşi)