Confuzia dintre linişte şi confort

Trăim într-o lume din ce în ce mai zgomotoasă. Din ce în ce mai rapidă, mai motorizată, un fel de şantier continuu în care oamenii din jurul nostru vorbesc din ce în ce mai tare unii cu alţii sau chiar de unii singuri, la telefoane din ce în ce mai minuscule în care, dacă nu urli, nu eşti sigur că interlocutorul te va auzi. După toată hărmălaia din timpul zilei, seara, vecinii se relaxează dând muzica la maximum, motocicliştii îşi ambalează motoarele, gospodinele pornesc maşinile de spălat şi toate astea evident că se aud prin pereţii subţiri ai blocurilor.

Cum mai poţi să îţi găseşti liniştea necesară pentru a trăi, a gândi, a avea sens? Traiul la oraş, în toată această vânzoleală, îţi goneşte şi ultima resursă de linişte şi te face să tânjeşti după liniştea patriarhală a satului. Dar nici la sat lucrurile nu mai stau chiar aşa de bine; şi acolo s-a descoperit muzica la maximum, telefonul mobil, ambalatul motorului până la refuz. Unde să mai fugi ? Oriunde ai pleca, alţii au ajuns deja acolo înaintea ta şi au populat locul cu ceea ce ei consideră a fi remediul cel mai bun împotriva neliniştii: zgomotul. Pare paradoxal, dar explicaţia acestui zgomot continuu este faptul că, în interior, oamenii şi-au pierdut liniştea. Şi singurul mod prin care ştiu să scape de toată această nelinişte care le macină sufletele este să o acopere cu o altă ne-linişte mai mare care să vină din exterior. Sfinţii Părinţi spuneau că, dacă nu găseşti liniştea interioară, degeaba vei cauta liniştea exterioară, că nu o vei găsi şi vei ajunge să „goneşti greierii cu trestia, în mijlocul nopţii“. Din nefericire, ordinea în care astăzi se caută liniştea este inversul ordinii prescrise de ei. Acum căutăm liniştea exterioară pentru ca, pasămite, să descoperim liniştea interioară. O asemenea căutare însă sporeşte neliniştea şi alungă orice posibilitate de a ajunge la liniştea interioară, pentru că se realizează exclusiv cu mijloace exterioare care sunt aducătoare de nelinişte. Fuga de zgomotul exterior presupune goana după lucruri materiale care să îţi garanteze liniştea. O maşină mai mare, o casă mai izolată, un cartier mai liniştit, o vacanţă mai îndepărtată, toate acestea înseamnă, de fapt, un plus de nelinişte şi o serie nouă de surse de agitaţie. De fapt, ceea ce căutăm nu este liniştea propriu-zisă, ci confortul asociat ei. Confuzia dintre linişte şi confort este cea care stă la rădăcina căutărilor noastre în exterior. Iată cum ne căutăm liniştea, fugind de ea. Există, oare, o soluţie la această problemă, se poate imagina o posibilitate prin care să obţinem liniştea interioară chiar şi în hărmălaia în care trăim ? Soluţii există întotdeauna. Începutul soluţiei este să ne gândim ce anume ne dă cu adevărat liniştea interioară. Ce înseamnă să fii liniştit. Liniştea e o stare în care nu te tulburi, iar netulburarea este specifică celor care au speranţă, nădejde şi credinţă în Dumnezeu. Sursa neliniştii se află, de fapt, în lipsa credinţei, şi nu în circumstanţele exterioare, materiale, ale existenţei zgomotului fizic. Neliniştea care ne copleşeşte, şi pe care vrem nesăbuit să o alungăm prin tot mai mult zgomot exterior, este neliniştea deznădejdii, neliniştea lipsei de încredere în Dumnezeu şi în grija Sa pentru noi. A căuta autentic liniştea înseamnă a-L cauta pe Dumnezeu, iar lucrul acesta se face foarte simplu, prin rânduielile Bisericii, rugăciune, post, milostenie. Soluţia es-te întotdeauna la îndemână şi întotdeauna simplă. Trebuie doar să ne gândim o clipă la ceea ce este cu adevărat important în vieţile noastre şi soluţia nu va întârzia să apară. Ca pentru toate lucrurile, trebuie puţină credinţă.