Constantinopolul şi muzica sacră

Din bătrânul Constantinopol, acordurile celeste ale muzicii lui Arvo Pärt îndeamnă musulmani şi creştini, ortodocşi şi (neo)protestanţi, occidentali şi asiatici la o împreună-înţelegere a misterului prezenţei lui Dumnezeu în lume. "Plângerea lui Adam", concertul compus de marele compozitor creştin special pentru Festivalul de la Istanbul, reuneşte pământul şi cerul întru un acelaşi sunet fundamental al jelaniei cosmice după pierderea raiului.

Arvo Pärt a creat un stil care vindecă rănile veacului nostru. "Muzica sa este o întoarcere deplină înlăuntru şi o deplină cunoaştere pe cale sufletească a Dumnezeului celui de necunoscut. El scrie, practic, muzică religioasă, chiar dacă e muzică instrumentală. Când interpretăm, de pildă, "Orient & Occident", sub partitura pentru orchestră sunt scrise cuvinte: sunt rugăciuni în limba rusă, pentru că el este ortodox. Este rugăciunea credinţei într-un unic Dumnezeu; interpretând muzica instrumentală, eu pronunţ în minte cuvintele scrise şi astfel găsesc răspunsurile adecvate pentru articularea partiturii. Nu este obligatoriu ca toţi cei ce iubesc muzica lui Pärt să fie neapărat ortodocşi. Dar trebuie ca oamenii să aibă măcar o oarecare legătură cu viaţa spirituală", spunea dirijorul Saulius Sondeckis. Arvo Pärt şi estetica sacrului Arvo Pärt vorbeşte despre lucruri neobişnuite pentru un compozitor şi muzicolog al zilelor noastre: despre fuziunea intimă, vitală dintre actul de credinţă şi actul creator, despre sensul adânc al moralei creştine, întipărit în actul de creaţie. Abordarea muzicii religioase este, pentru compozitorul estonian, un act de maximă responsabilitate, atât sub raport muzical, etic, cât şi religios. Iată-l rostind câteva adevăruri pe care nici credincioşii, nici muzicologii de azi nu prea au curajul să le rostească: "Muzica pentru slujbele bisericeşti reprezintă o cu totul altă lume, acolo nu-ţi poţi permite orice: compozitorul trebuie să se dea oarecum la o parte, el nu trebuie să pătrundă cu patimile sale în această atmosferă. Ea trebuie să fie, în acest sens, despătimită. Dar se întâmplă ca cea mai mare parte a muzicii scrise pe teme spirituale sau pe texte sacre să nu se armonizeze cu duhul credinţei. Adesea, compozitorii doar îşi numesc propriile patimi şi feluritele coşmaruri simfonice cu cuvinte din Sfânta Scriptură, cu toate că acestea nu au nimic în comun cu Liturghia. Poate că au dreptul să o facă, dar asta poate duce şi în rătăcire. În primul rând, compozitorul cade în rătăcire şi îşi permite un gest samavolnic, iar pe de altă parte, îi duce în rătăcire şi pe alţii. Şi asta se vede: din muzica clasică s-au înrădăcinat foarte puţine piese care să devină muzică bisericească (catolică şi protestantă - n.n.). Chiar şi dintre recviemuri şi messe, care sunt numeroase, puţine sunt cu adevărat ceea ce se pretind. Din punct de vedere emoţional, sunt mai degrabă anti-messe. Chiar şi unele messe de Mozart nu prea se potrivesc pentru acest scop. Sunt prea lumeşti. Cu toate că pentru noi asta e deja aur, întrucât sunt oricum deasupra nivelului nostru şi nouă ni se pare că este o muzică foarte spiritualizată. De fapt, Biserica nu poate accepta astfel de lucruri. Ele se cântă totuşi, dar rezultatul are mai mult un caracter de divertisment. "Recviemul" lui Mozart, în schimb, este altceva, funcţionează". Importanţa nodală a muzicii şi gândirii lui Arvo Pärt pentru estetica sacrului (căci, din punct de vedere estetic, observaţiile sale teoretice sunt valabile pentru toate artele, în momentul când acestea vor să se reorienteze spre Dumnezeu) şi pentru modul de a fiinţa, ca artist şi om religios, în lumea contemporană, este indiscutabilă. Iar apartenenţa muzicii sale la trunchiul străvechi de simţire şi dogmă al Ortodoxiei este, pentru ortodocşii care o ascultă şi o trăiesc, un adevăr care se descoperă mistic şi se adânceşte cu fiecare nouă experienţă muzicală. Istanbulul: "Zid al plângerii" pentru creştini De aceea, nu mică mi-a fost surprinderea când drumul către enigmaticul compozitor, unul dintre cei mai des interpretaţi şi invitaţi în festivaluri din întreaga lume (nu însă şi în România), nu m-a dus în vreun mare centru al Ortodoxiei contemporane, ci tocmai la Istanbul, inima Bizanţului de odinioară, "A doua Romă", spaţiu de reflecţie dureroasă şi "Zid al plângerii", dar şi al reculegerii inspiratoare pentru creştini. Titlul concertului lansat în premieră mondială cu această ocazie, compus special pentru festival, "Plângerea lui Adam", pune într-o lumină revelatorie întreaga istorie spirituală a acestui centru nodal al lumii vechi şi noi, restaurându-i, şi în faţa scepticilor, actualitatea spirituală. Este răspunsul lui Arvo Pärt. Graţie în primul rând lui, calitatea de capitală a culturii europene, de care inima Porţii Otomane şi a Bizanţului se bucură în acest an, nu am resimţit-o ca pe o vorbă goală. Un oraş ca un arbore secular ce se regenerează Impresionând prin vechimea istorică şi vervoarea negustorească, Istanbulul este un oraş care îşi descoperă tainele treptat. Lipsit de o concepţie edilitară coerentă, megalopolisul de pe Bosfor pare mai degrabă o aglomerare de case şi bloculeţe de înălţimi moderate, de vechime incertă, adunate de-a lungul vremii în jurul Sfintei Sofia - singurul brand arhitectonic recunoscut al oraşului, preluat ca model şi de monumentele otomane - şi străjuite, din loc în loc, de săgeţile verticale ale meceţilor - unice repere clare în peisajul urban, privit din înălţimea hotelului sau a unuia din rarii zgârie-nori. Repetând într-un fel istoria imperiilor pe care le-a animat, Istanbulul nu a cunoscut, parcă, limite în extensia pe orizontală - cartierele de case şi bloculeţe vechi se succed, unul lângă altul, de la un orizont la celălalt, iar concurenţa verticalelor, specifică marilor capitale europene, americane şi extrem-asiatice nu l-a interesat: mecetea trasa de la sine, ca în alte părţi catedrala episcopală ori palatul imperial, hotarul întinderii către cer. Spre deosebire de multe metropole europene, oraşul nu te striveşte prin pieţe somptuoase şi desfăşurări de perspectivă ce pun în valoare construcţii monumentale ce îţi taie respiraţia. Lipsit de goticul apăsător al Spaniei ori al Europei Centrale, de frenezia orgolioasă a aglomerării de zgârie-nori, ca şi de exhibiţionismul răsfăţat al opulenţei baroce, scăpat de tirania sistematizărilor şi a revoluţiilor edilitare, Stambulul e un oraş ce pare crescut pas cu pas, asemeni unui arbore secular ce se regenerează, prin minime suprapuneri, în jurul aceleiaşi vetre imemoriale, după măsura nevoilor şi canoanelor omeneşti. Această măsură umană a străzilor, a clădirilor, a ritmului transportului urban (ce sfidează, ca în mai tot Orientul, în numele unei libertăţi înţelese sui-generis, "bunele practici" ale codului rutier), dar şi a ritmurilor vieţii este, probabil, explicaţia vizibilă a aerului de convivialitate pe care ţi-l inspiră oraşul, încă dinaintea contactului cu locuitorii săi: în ciuda imensităţii, el nu te striveşte. Chiar şi mai noile grupuri de zgârie-nori ori blocuri ultramoderne, ce răsar prin unele cartiere extra-centrale, nu domină, ci sunt mai degrabă tolerate, de hatârul noilor vremi, pentru a fi înglobate în acelaşi peisaj amplu, prietenos şi divers al "normalităţii eurasiatice". Lipsesc reclamele stradale stridente, lipsesc panourile publicitare impudice şi agresive ale Europei de Est, lipsesc tirurile stroboscopice de neoane nocturne, cu care marile metropole îşi asasinează lent locatarii. Până şi staţiile de metrou sunt proiectate în profiluri ovale şi decorate cu motive florale în culori delicate, ce amintesc de calmul moscheilor ori de rafinamentul unui serviciu de porţelan. Şi toate astea miros a Asie Mică, a Europă apusă, a Bucureştiul de-acum un veac şi ceva, dar mai ales a Balcani.