Continuitatea unei viziuni
Avem o slăbiciune pentru schimbare. Cuvântul sună bine, promite prospețime și ne scutește, măcar pentru o vreme, de obligația de a spune încotro vrem să mergem. Suntem, probabil, mai impresionați de ceea ce începe decât de ceea ce durează. Continuitatea are, în schimb, o reputație mai puțin seducătoare. Pare prăfuită, defensivă, uneori chiar suspectă. Și totuși, când lucrurile încep să se clatine, nu alergăm după ceea ce este nou, ci căutăm ceea ce ține. Descoperim atunci, poate puțin târziu, că stabilitatea nu este absența mișcării, ci una dintre condițiile ei.
Aniversarea întronizării Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române poate fi privită și din această perspectivă. Între 30 septembrie 2007 și prezent s-au așezat 19 ani - un interval îndeajuns de lung pentru ca un început să-și dezvăluie direcția, iar o viziune să capete consistența unei opere. Timpul are această pedagogie lipsită de solemnitate: desprinde proiectele de retorica inaugurală, le scoate din lumina festivă a promisiunilor și le așază înaintea realității.
Iar realitatea acestor ani nu a oferit prea multe răgazuri. Am trecut printr-o criză economică, printr-un amplu fenomen al migrației și printr-o pandemie care a schimbat, pentru o vreme, însuși felul în care ne apropiam unii de alții. Războiul a revenit în vecinătatea noastră, iar dezvoltarea tehnologică transformă profund viața oamenilor și a comunităților. Am văzut familii despărțite de distanță, localități depopulate, instituții puse sub semnul îndoielii și o societate în care diferențele de opinie devin tot mai greu de purtat. Dialogul însuși pare uneori amenințat de graba de a judeca. Nu avem doar mai multe crize. Trăim și o criză a felului în care știm să traversăm crizele.
În alte epoci, încercările erau absorbite de instituții, tradiții și comunități suficient de puternice pentru a le conferi un sens. Astăzi, instituțiile sunt ele însele contestate, tradiția este privită cu suspiciune, iar comunitățile se fragmentează. Omul contemporan se află astfel într-o situație stranie: este mai liber decât multe dintre generațiile care l-au precedat, dar tot mai singur în fața propriei libertăți. A câștigat posibilitatea alegerii, însă a pierdut adesea reperele care făceau alegerea inteligibilă.
Tocmai aici devine vizibilă importanța instituțiilor care durează. O instituție autentică nu este numai o organizație care administrează resurse, reguli și funcții. Ea este o memorie organizată și o promisiune prelungită în timp. Leagă generații care nu s-au întâlnit și îi îngăduie omului să primească ceva ce nu a inventat singur, pentru a transmite mai departe ceva ce nu îi aparține în întregime.
Biserica este, prin însăși natura ei, o asemenea instituție a continuității. Timpul ei nu se măsoară prin cicluri electorale, audiențe sau succese imediate. Ea locuiește prezentul, dar nu se naște din prezent și nu se epuizează odată cu el. Își primește memoria de la cei care au fost, slujește oamenilor de astăzi și pregătește, adesea în tăcere, locul celor care vor veni. Își asumă întrebările fiecărei epoci fără a accepta că adevărul începe cu ultima dintre ele.
Din această perspectivă poate fi înțeleasă slujirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Cei 19 ani de patriarhat nu au fost lipsiți de transformări. În tot acest timp, Biserica a fost chemată să rămână aceeași fără a rămâne la fel. Aceasta este, poate, una dintre cele mai dificile forme ale conducerii: nu simpla administrare a unei instituții, ci păstrarea identității ei în condițiile schimbării; nu apărarea imobilității, ci discernerea lucrurilor care se pot înnoi fără ca esențialul să se piardă; nici acomodarea grăbită la fiecare noutate, nici retragerea din fața lumii.
Preafericitul Părinte Daniel a exercitat, în acești ani, o autoritate a continuității, confirmată prin consecvență și prin capacitatea de a conduce proiecte ample către împlinire. Catedrala Națională este expresia cea mai vizibilă a acestei lucrări, dar nu este singura. Alături de ea s-au consolidat instituții de comunicare, structuri sociale și educaționale, comunități ale diasporei, proiecte culturale și forme de cooperare care au conferit lucrării Bisericii coerență și vizibilitate.
A construi o catedrală înseamnă a ridica un edificiu. A construi o instituție înseamnă a forma oameni, a întemeia deprinderi și a da unei viziuni puterea de a continua. Între o catedrală și o instituție există, de aceea, o înrudire mai profundă decât pare: amândouă se nasc dintr-un proiect care depășește clipa, amândouă cer răbdare, ordine și fidelitate și amândouă sunt construite și pentru oameni care nu au sosit încă. Adevărata lor măsură nu stă numai în frumusețea începutului, ci și în puterea de a adăposti viitorul.
Simbolurile nu rezolvă singure crizele, dar ne ajută să nu ne pierdem înlăuntrul lor. O catedrală nu poate opri un război, dar păstrează vie rugăciunea pentru pace. Un clopot nu vindecă singurătatea, dar amintește că, dincolo de zidurile unei case, există o comunitate. O instituție nu înlătură fragilitatea omului, dar îi poate oferi un loc în care această fragilitate este primită cu demnitate. Iar un patriarh nu poate opri curgerea timpului, dar poate ajuta o Biserică să-l străbată fără să-și piardă memoria, unitatea și încrederea.
De aceea, aniversarea zilei de 30 septembrie este ocazia de a privi către o lucrare care a dobândit coerență în timp și care își păstrează puterea de a rodi. Unele slujiri se măsoară prin schimbările pe care le provoacă. Altele se recunosc prin lucrurile pe care le așază, prin legăturile pe care le întăresc și prin direcția pe care reușesc să o păstreze. Poate că aceasta este dorința firească a unei asemenea aniversări: ca experiența acumulată, proiectele aflate în desfășurare și viziunea care le unește să primească timpul necesar împlinirii lor prin continuitate.
În vremurile tulburi, încrederea se sprijină mai ales pe ceea ce rămâne statornic, pe ceea ce nu abandonează și nu se risipește. Căci a rămâne nu înseamnă neapărat a sta pe loc. Uneori, tocmai ceea ce dăinuie ne oferă stabilitatea de care avem nevoie pentru a merge mai departe.