Contribuția românilor din America la Marea Unire din 1918 (I)
Anul 1918 a fost un moment istoric și un timp sacru, de o importanță politică și națională și pentru românii originari din ținuturile care făceau parte din Monarhia Austro-Ungară și care au emigrat în Statele Unite ale Americii (SUA).
Printr-o acțiune creștinească și națională de unitate, frații noștri plecați peste ocean pentru un trai mai bun, cu vapoarele care parcurgeau distanța dintre portul Genova din Italia și porturile americane într-o lună de zile, au reușit începând cu luna februarie a anului 1918 să se facă cunoscuți atât poporului american, cât și președintelui SUA și celorlalți senatori și congresmani care aveau un cuvânt de spus în ce privește sfârșitul Primului Război Mondial și structurarea din nou a Europei în plan teritorial și național.
Emigrarea românilor din Transilvania, Banat și Bucovina fusese la începutul secolului al XX-lea. La începutul anilor 1900 nu erau în America mai mult de 5000 de români, după cum arată documentele vremii, însă până în anul 1918 numărul românilor din SUA a ajuns la aproape 200.000.
Proclamația wilsoniană, act de încurajare
Mitropolitul Antonie Plămădeală, de veșnică și pioasă pomenire, în lucrarea „Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după documente, acte și corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea” (Sibiu, 1986), relevă și lupta românilor americani însuflețiți de proclamația făcută în 8 ianuarie 1918 de președintele Woodrow Wilson (1856-1924, al 28-lea președinte al SUA, în perioada 1913-1921), proclamația fiind o deviză de luptă a românilor americani, dar și a celor din Transilvania, Banat și Bucovina.
Elie Miron Cristea, cel care va ajunge primul Patriarh al României în 1925, care a luat parte la constituirea Consiliului Național Român, a rostit printre altele: „Lanțurile tiraniei maghiare au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind de sângele jertfit de frații noștri din regatul liber, de surorile noastre latine Franța și Italia, de puternica Anglie și de înțeleptul Wilson”.
În nota de subsol, Mitropolitul Antonie, marchează rolul important al președintelui Thomas Woodrow Wilson în finalul războiului mondial, în elaborarea Tratatului de Pace de la Versailles și în consfințirea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu Regatul Român.
Îl citează pe Miron Cristea astfel: „Războiul de acum și duhul creștinesc cuprins în soliile marelui prezident al Statelor Unite din America, Wilson, a provocat o epocală prefacere și în viața națională a poporului român din Transilvania și Ungaria. Astăzi toata lumea recunoaște fiecărui popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecința acestui principiu fundamental, pentru viitoarea dezvoltare și organizare a poporului român, Comitetul Partidului Național Roman, ales de Marea Conferință Națională, este recunoscut din partea tuturor factorilor competenți drept conducătorul și reprezentantul legal al neamului nostru”.
Libertate și speranță
Vasile Goldiș și Comitetul Național Central din Arad au desăvârșit pașii care au dus la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Elie Miron Cristea a fost acolo. El a rostit acolo, în biserică, rugăciunea în care cerea: „Dă, Doamne, ajutor glorioasei armate române ca să scape pe toți frații noștri de strâmtoare și să întărească noile hotare ale Patriei mărite”.
S-a cântat apoi „Deșteaptă-te, române!” și George Pop de Băsești a deschis afară Adunarea Unirii. Cel dintâi vorbitor a fost Vasile Goldiș. S-a citit Rezoluția de Unire, apoi au mai vorbit Iuliu Maniu, Iosif Jumanca, reprezentantul socialiștilor, și la urmă Elie Miron Cristea, episcopul Caransebeșului.
În cuvântarea lui Elie Miron Cristea din fața zecilor de mii de români adunați la Alba Iulia, viitorul Patriarh al României îl amintea și pe președintele Woodrow Wilson: „După 25 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoarea poruncă din solia Puternicului Mesia, Wilson: tot poporul trebuie să aibă libertatea a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta. Ca să ne folosim și noi românii din Ungaria și Transilvania de Dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreața Adunare Națională în străvechea Alba Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crunte chinuri și suferințe, dar și cea mai sfântă nădejde”.
În fapt, în aprilie 1917, în discursul din Congresul SUA prin care a solicitat proclamarea războiului împotriva Germaniei și Aliaților ei, președintele Wilson spunea: „Ne vom lupta pentru lucrurile pe care le-am avut întotdeauna cel mai aproape de inima noastră: pentru democrație, pentru dreptul celor supuși autorităților de a avea o voce în propriile lor guverne; pentru drepturile și libertățile națiunilor mici; pentru instaurarea unei domnii universale, a dreptului de către popoarele libere, acționând de comun acord astfel încât să aducă pacea și siguranța tuturor națiunilor și să facă lumea cu totul în sfârșit liberă” (...) În august 1976, căutând cărți și documente despre românii americani, s-a găsit un document de mare valoare, care atunci a fost fotografiat și publicat în Telegraful Român, care ajungea și în diaspora română din SUA. Este vorba despre: „Petiția episcopiei române orthodocse din Statele Unite ale Americei de Nord” și „Hrisovul de închinare și supunere a românilor ortodocși din Statele Unite ale Americei de Nord către Sfânta Metropolie a Ungro-Vlahiei”. De fapt, este un document complex, tipărit în engleză și română, în format A3 și nepaginat, de către United Printing Co..., 239-241, E. Front St. Youngstown, O ( East Street, Ohio, n.n.) (...)
Voluntarii români
Acțiunile românilor americani s-au dus printr-o strategie bine articulată pe mai multe paliere și în consonanță cu acțiunea Legației Regatului România din Statele Unite, la conducerea căreia era medicul profesor universitar dr. Constantin I. Angelescu din Craiova (1869-1948) și cu Misiunea patriotică română în SUA, formată din preoții Vasile Lucaciu, Ioan Mota și locotenentul Vasile Stoica din Avrig, misiune aparținând Marelui Cartier general al Armatei Romane din Iași, care avea ca scop organizarea unei unități de voluntari români, pentru a lupta pe frontul francez, dar și întărirea unității de luptă a emigrației române din SUA.
În lucrarea lui Mihai Groza și Rodica Groza, „În Statele Unite ale Americii pentru cauza românească. Voluntarii români din America” (Alba Iulia, 2002) și în lucrarea lui Gelu Neamțu, „În America pentru unirea Transilvaniei cu România” (Cluj Napoca, 1997), aflăm toate detaliile acțiunii de organizare a legiunii de voluntari români. Intenția de a se organiza o astfel de unitate armată de voluntari români a apărut în 5 martie 1917, când la Washington se desfășurau festivitățile ce marcau a doua câștigare a președinției americane de către Woodrow Wilson. Au luat parte la festivități și membrii comunității românești.
Protopopul Ioan Podea, care scrisese în 1906 o cărticică intitulată „Românii din America”, avea calitatea de reprezentant al comunității ortodoxe, precum şi cea de membru al Comitetului Național Român de la Paris, despre care am făcut vorbire referitor la Patriarhul Miron Cristea.
În 20 aprilie 1917, însuși președintele Woodrow Wilson făcea apel ca reprezentanții românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor și croaților să se înroleze sub steagul american pentru a merge la război. S-au înrolat peste 6000 de voluntari români, cu vârste cuprinse între 21 și 45 de ani. Printre aceștia a fost și Vasile Bica din Ludișor. Bunicul meu, Nicolae Streza, care, și el, fusese emigrant în America, nu s-a înrolat pentru că tocmai se întorsese în Ardeal, însă, la presiunile cetățenilor americani, care nu doreau ca tinerii lor să moară pentru interese străine în afara patriei, autoritățile americane au adoptat o lege a serviciului militar obligatoriu, care limita vârsta doar între 21 și 31 de ani. Mulți români care plecaseră în America erau mai în vârstă de 31 de ani, așa că majoritatea vor fi respinși. Înscrierea românilor americani în această legiune a făcut suficientă propaganda în rândul americanilor pentru cauza românească.
Implicarea preoților români din America
Propaganda Legației române condusă de ministrul plenipotențiar Constantin Angelescu, s-a făcut în multe centre americane unde locuiau și munceau românii emigrați. Spre exemplu, la adunarea românilor de la Indiana Harbor, ministrul român raspundea într-un interviu dat presei care pusese întrebarea: „Ce a determinat România să intre în Război?”. Răspuns: „Lupta pentru întregirea neamului și pentru cele 4 milioane de români pe cale de a fi deznaționalizați” (Ion Munteanu, „Romanii din America și Marea Unire”, revista Arhivelor, nr. 1 / 1991, pg. 77).
O mare influență propagandistică au avut-o și Vasile Lucaciu, părintele supranumit Leul de la Șișești, care, la 16 august 1917, se adresa adunării de la Michigan: „Noi vă aducem glasul mamei duioase a românilor de pretutindeni, care prin reprezentanții autorizați ai națiunii, prin guvernul României ne-au trimis la voi la frații noștri iubiți. Pentru ce anume? Să înfăptuim idealul național care trebuie să se întrupeze într-o Românie Mare. A sunat ceasul și trebuie să pricepem chemarea vremilor. Până acum am tot suferit și ne-am tot plâns în contra asupritorilor. Nu ne-au ascultat. Acum a sosit vremea ca popoarele, ele însele, să-și facă dreptatea și drepturile naționale” (Ion Iacos, Valeriu Achim, „Dr. Vasile Lucaciu, luptător activ pentru unirea românilor: texte alese”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1988. pg. 400).
La inițiativa locotenentului Vasile Stoica din Avrig a fost înființată Liga Națională Română, care a coordonat propaganda în favoarea cauzei românești. În acest sens, pe lângă acțiunile din America, Vasile Stoica a acționat pentru ca Liga Națională Română să se integreze în Comitetul Național de la Paris.
În fruntea luptei pentru Marea Unire pe pământ american s-au situat preoții noștri. Numele lor sunt subscrise și semnate pe Hrisovul de închinare către Mitropolia Ungro-Vlahiei, în frunte cu părintele John Podea, Teofil Roșca, Elie Pop, Cornel Frățilă, Octavian Mureșan, Romulus Doctor, Aurel Reu, Simion Mihălțan, Iuliu Holdar, care semnează și documentul de înființare a Episcopiei pe actul de la notariatul de stat din Cleveland, Ohio, precum și Petiția în engleză și română trimisa președintelui Woodrow Wilson. El se intitula administrator protopopesc și membru în Consiliul Național Român din Paris. (Va urma)