Corabia, catedră de teologie a mântuirii

În Duminica a 9‑a după Rusalii, 2 august, la Sfânta Liturghie a fost citit textul evanghelic în care este relatată minunea potolirii furtunii de către Domnul Iisus Hristos (Matei 14, 22‑34). Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a explicat în cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale că, în esență, „Evanghelia acestei duminici ne spune că, de fapt, credința puternică în Hristos învinge dificultățile vieții”.

În prima parte a cuvântului de învățătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a pus în lumină motivele pentru care Domnul Iisus Hristos S‑a retras în singurătate să Se roage, după minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor: „Sfânta Evanghelie din Duminica a 9‑a după Rusalii conține o mulțime de învățături duhovnicești folositoare pentru a înțelege taina Bisericii și a vieții creștinului în vreme de încercare sau în situații dificile. În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mai multe mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, Domnul Iisus Hristos Se retrage în munte, în singurătate sau pustie, ca să Se roage. De ce Se roagă El după săvârșirea minunii? Ca să ne învețe să mulțumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viața noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulțimile pe care le‑a săturat prin înmulțirea pâinilor și a peștilor, dar și pentru a Se concentra deplin în rugăciune către Dumnezeu Tatăl. Când Iisus Se roagă ca om, în singurătate, Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, iubire pe care apoi Iisus o împărtășește oamenilor. Prin retragerea în singurătate a lui Iisus, după săvârșirea unei minuni, învățăm că după un mare succes sau după o mare realizare nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în liniște, în adâncul inimii noastre și în detașare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu și să‑I mulțumim pentru ajutorul primit de la El. (...) Rugându‑Se lui Dumnezeu Tatăl, Domnul Iisus Hristos, ca om, ne învață că puterea iubirii Sale milostive de a aduna, lumina, vindeca și sătura mulțimile vine din relația Sa intimă cu Dumnezeu Tatăl, din smerita și sfânta rugăciune către Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu este în Sine Însuși comunicare și comuniune de viață și iubire eternă. Dumnezeu Tatăl comunică ființa Sa divină Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere, încât Persoanele Sfintei Treimi Se conțin și Se dăruiesc reciproc în iubire sau comuniune desăvârșită”.

Umblarea pe mare a lui Iisus, simbol al luptei duhovnicești

Totodată, Preafericirea Sa a subliniat că Mântuitorul a ales să pășească pe mare ca pe uscat, în acel moment al nopții, pentru a conferi acestei minuni o profundă valoare de simbol al luptei duhovnicești: „Fiind cunoscător desăvârșit al firii omenești, Domnul Iisus Hristos cunoaște, de asemenea, care este măsura încercării, până când ucenicii pot fi lăsați singuri și când trebuie ca El să vină spre ei pentru a‑i ajuta. Evanghelia ne spune că la a patra strajă din noapte, adică în intervalul de timp dintre ceasul al treilea după miezul nopții și ceasul al șaselea, care este răsăritul soarelui, Iisus umbla pe apă ca pe uscat spre corabia ucenicilor aflată în pericol de scufundare, din cauza valurilor ridicate de furtună. Această umblare pe mare a lui Iisus, venirea Lui către ucenicii Săi la straja a patra din noapte, când întunericul nopții urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv ca având și valoare de simbol al luptei duhovnicești. De ce venea Iisus spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El este stăpân peste apă ca și peste uscat, deoarece El a făcut cerul și pământul, marea și uscatul. Când voiește, El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta materială, adică El este liber de toate determinismele materiei: greutatea, opacitatea, rigiditatea, fluiditatea și limitarea sau finitudinea acesteia”.

Hristos salvează Biserica rugătoare din mijlocul mării învolburate

În încheiere, Întâistătătorul Bisericii noastre a evidențiat că Evanghelia de astăzi este deopotrivă una a luptei și a biruinței, reamintind că, în fața furtunilor istoriei sau ale vieții personale, supraviețuirea nu depinde doar de iscusința umană, ci, mai întâi, de ajutorul dumnezeiesc: „Evanghelia citită astăzi este în același timp o Evanghelie a încercării și a luptei, dar și a încurajării și a biruinței. Ea ne arată, de fapt, că ieșirea din situații foarte grele nu se datorează faptelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiți sau experimentați corăbieri și pescari ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost ei, fără ajutorul lui Iisus nu s‑ar fi putut salva pe ei înșiși, prin propriile forțe, în lupta cu furtuna de pe mare. În mod asemănător, oricât de mulți și vrednici slujitori ar avea Biserica, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuțiilor și ale ereziilor, cu valurile necredinței, ale secularizării sau ale indiferenței spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos cerut de Biserică. Numai Hristos salvează Biserica rugătoare, când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei și în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii. Lecția principală sau înțelepciunea sfântă pe care Hristos Învățătorul o dăruiește discipolilor Săi și prin ei nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de teologie a mântuirii, este aceasta: Toate încercările și necazurile pe care le întâmpinăm în viață pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm numai pe propriile forțe, ci ne încredințăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu”.