Credinţa, cunoaşterea şi întrebările corecte

În articolul publicat săptămâna trecută, trimiteam către un studiu realizat de Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti, potrivit căruia gradul crescut de adeziune a românilor faţă de credinţa creştină, de practica rugăciunii şi de încrederea în instituţia Bisericii este consecinţa nivelului scăzut de alfabetizare ştiinţifică.

Obiectam atunci susţinând, printre altele, că a considera că religiozitatea este efectul ignoranţei înseamnă a reveni la antinomia credinţă-cunoaştere. Or, spuneam eu, pentru un studiu care pretinde ştiinţificitate, un asemenea gest nu poate fi decât autoruinător, întrucât nu poţi pretinde asemenea lucruri revenind la postularea unor antinomii problematice în sine – unele de la interogarea cărora au fost scrise părţi considerabile din istoria teologiei, istoria filosofiei şi istoria ştiinţei. Evident, aşa cum spuneam şi atunci, nu pot fi contestate rezultatele observaţiei ştiinţifice aduse de acest studiu: diminuarea alarmantă a spiritului ştiinţific, creşterea superstiţiozităţii, adeziunea extrem de crescută faţă de practica rugăciunii şi instituţia Bisericii. Cu toate acestea, poate fi respinsă relaţia de cauzalitate dintre cele trei fenomene pe care cercetarea o propune. Desigur, s-ar putea replica arătându-se că avem de-a face cu o chestiune metodologică, de croială a întrebărilor care au dictat conţinutul cercetării. La aceasta s-ar putea răspunde în cel puţin două feluri. Pe de o parte, dacă un studiu este animat de o presupoziţie, concluziile cercetării vor sta sub semnul acesteia. Nu este greu să spui că relaţia de cauzalitate este relevată chiar de simpla observaţie ştiinţifică, atunci când întrebările de la care ai pornit au condus către obţinerea răspunsului avut deja în vedere. Tocmai de aceea, filosoful austriac Ludwig Wittgenstein (1889-1951) arăta că la fel de important precum a oferi răspunsuri corecte este nevoia de a adresa întrebări corecte. Or, intuiţia mea - şi cu aceasta ajungem la cel de-al doilea aspect al răspunsului - este aceea că, pentru a justifica o asemenea relaţie de cauzalitate, este nevoie de mai mult decât o cercetare sau interogativitate de tip sociologic. Sociologia reprezintă un instrument extrem de important atunci când doreşti să afli care este atitudinea repondenţilor faţă de anumite întrebări, înţelegerea lor faţă de anumite chestiuni, adeziunea lor faţă de anumite instituţii sau tradiţii. Pentru a ajunge însă la un set de întrebări adecvat intenţiei unei astfel de cercetări, cred că este nevoie de mai mult decât o simplă expertiză sociologică. În absenţa acestei competenţe suplimentare, studiul riscă să nu ţină cont fie şi de un set minim de distincţii fundamentale. Miza acestei cunoaşteri nu este aceea de a obţine răspunsurile "corecte" sau "dorite", ci de a evita confuziile pe care întrebările le pot induce. Situaţia este comparabilă cu cea a misiunii unui traducător. Acesta, pentru a nu rata sensurile angajate de text, este nevoit să deţină mai mult decât o competenţă lingvistică. Cu alte cuvinte, atunci când eşti interesat de relaţia dintre receptarea spiritului ştiinţific şi fenomenul credinţei este recomandabil să ştii mai multe lucruri despre relaţia dintre credinţă şi cunoaştere. Altfel, o întrebare incorect calibrată nu va putea evalua în mod legitim apropierea sau îndepărtarea de obiectul avut în vedere. Toate aceste precizări au avut ca motor nu doar "concluzia" studiului potrivit căreia adeziunea faţă de instituţia Bisericii şi practica rugăciunii sunt efectul unui analfabetism ştiinţific, ci, mai degrabă, ceea ce pare să fi făcut posibil acest studiu. Este vorba, în primul rând, despre insuficienta cunoaştere a modului în care relaţia "credinţă" - "cunoaştere" a lăsat urme în istoria gândirii europene. În al doilea rând, este vorba despre asumarea în cadrul studiului a unui cognitivism ştiinţific dur, potrivit căruia, în ordinea cunoaşterii, credinţa reprezintă un stadiu preştiinţific, pe care nu poţi pune nici un temei. Reprezentanţii Şcolii franceze de istorie a Analelor - cercetători precum Georges Duby, Paul Veyne, Henri Focillon - considerau că sociologia este istoria contemporană. Or, în concepţia acestora, un bun istoric trebuie să cunoască nu doar faptele şi atitudinile contemporane, ci şi sursele care le-au motivat pe acestea. Este nevoie, cu alte cuvinte, să înţelegem semnificaţia pe care o avea pentru Fericitul Augustin sintagma "crede, ut intelligas" - "crede pentru a putea înţelege" - atunci când ne referim la pulsul ştiinţei şi la respirul credinţei.