Credinţa ortodoxă este smerenie şi trăire

4 martie, în urmă cu 129 de ani, vedea lumina zilei cel mai mare diplomat de prestigiu internaţional pe care l-a avut vreodată Oltenia: Nicolae Titulescu. Moştenitor al unui sistem de valori autentic creştine, "a călcat peste şerpi şi peste balauri", fiind un militant neîntrecut al păcii, un apostol al dreptăţii şi un apărător neînfricat al integrităţii statului român.

S-a născut la 4 martie (17 martie după calendarul îndreptat) 1882, la Craiova, în familia distinsului avocat Ion Titulescu. Tatăl s-a stins din viaţă pe când Nicolae avea doar 3 ani, neapucând să-şi vadă fiul călcându-i pe urme. Frica de Dumnezeu şi respectul faţă de semeni le dobândeşte graţie educaţiei primite de la mamă: Maria Titulescu, fiica pictorului Theodor Aman. Din pricina văduviei, a fost nevoită să muncească din greu. Era, în acelaşi timp, nelipsită de la slujbe şi în special de la Biserica "Madona Dudu" din Craiova. Părinţii, ca şi socrii ei, s-au numărat printre cei mai importanţi ctitori de biserici. Titlul de Doctor în ştiinţe juridice Nicolae Titulescu şi-a petrecut copilăria pe moşia părinţilor din comuna Tituleşti, judeţul Olt. Cursurile primare le-a urmat în cadrul pensionului "Javet" din Craiova, anual promovându-şi examenele la Şcoala primară "Obedeanu". Intră cu media generală 10 (în 1893) în clasa I a Liceului "Nicolae Bălcescu" din Craiova. A obţinut premiul de onoare la examenul de bacalaureat. După terminarea cursurilor liceale, cere susţinerea mamei pentru continuarea studiilor la Paris. Maria Titulescu primeşte de la Epitropia "Madona Dudu" un ajutor bănesc. Astfel, se aprobă "Cererea pentru bursă la Paris" a fiului ei. În ajutorul orfanului a venit şi protoiereul Nicolae Economu, bunicul lui Nicolae Titulescu, care îi sesizase înclinaţia spre limbi străine şi-l învăţase greaca, latina, franceza, slavona. Astfel, părintele este primul său profesor. Imaginea sa va rămâne permanent vie în mintea viitorului geniu al dreptului românesc. Îşi aducea totdeauna aminte de "sacul fără fund şi traista miraculoasă a ştiinţei lui tuţu (tatăl mare)". La 28 noiembrie 1901, Maria Titulescu, după ce mulţumeşte Epitropiei "Madona Dudu", îndrăzneşte a cere în continuare ajutor. După terminarea studiilor, viitorul profesor universitar susţine un concurs special şi obţine premiul întâi, ceea ce-i dă dreptul să se înscrie la doctorat imediat. Datorită capacităţii sale, Nicolae Titulescu obţine în scurt timp, cu cercetări originale, titlul de Doctor în ştiinţe juridice. Revine în ţară şi este numit conferenţiar suplinitor la Universitatea din Iaşi, unde se remarcă printr-o predare originală, o relaţie apropiată cu studenţii, o cercetare neobosită şi metode noi pentru acele vremuri. Un ministru mare al unei ţări mici Nicolae Titulescu a fost mereu sensibil la durerile neamului său. În 1907, după răscoala ţăranilor, ia apărarea acestora, dându-le dreptate pentru revoltă. Mai mult, tipăreşte o publicaţie, "Ţăranul", unde apar articole şi ştiri, ce pledează pentru cauza dreaptă a celor ce reprezintă "sufletul gliei". Îndurerat de ceea ce se întâmpla în ţară la acea vreme, în 1908 intră în arena politică. În 1912 este ales deputat al judeţului Romanaţi, iar în 1921 părăseşte Partidul Conservator, declarând pentru toată viaţa: "Partidul meu se numeşte România". Un răsunător succes, datorită artei sale oratorice, bazată pe adevărul istoric, a avut în aşa-zisul proces al optanţilor unguri, care pretindeau Ardealul. Titulescu se consultase cu N. Iorga, A.D. Xenopol, Vasile Pîrvan şi mai ales cu un martor şi părtaş al evenimentelor din 1918, Miron Cristea, episcop de Caransebeş, ajuns patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în 1925. Datorită diplomaţiei sale, România Mare a fost recunoscută de toate ţările, inclusiv de foştii contestatari. Din 1922, Nicolae Titulescu este numit ministru la Londra şi reprezentant permanent al României în Societatea Naţiunilor de la Geneva. El obţinuse, în noiembrie 1920, prima medalie a păcii în Liga Naţiunilor. În 1930 este ales preşedinte al Ligii, stârnind admiraţia străinilor: "În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrişoară pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă. Acest ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!", notează Edouard Herriot, primul-ministru al Franţei. Diplomatul oltean dorea mai ales linişte în Balcani, legături de încredere cu vecinii (URSS) şi colaborare internaţională pe multiple planuri. "Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor fără excepţie, dar în treburile noastre nu primim ca stăpâni decât pe noi înşine", spunea el. Tot în 1930 este ales membru al Academiei Române. A apărat interesele Bisericii Ancorat în viaţa politică a patriei-mamă, renumitul diplomat a apărat interesele Bisericii Ortodoxe Române în ţară şi peste hotare. Titulescu este ctitor-restaurator al bisericii din localitatea Tituleşti-Olt, donator principal pentru înfrumuseţarea Bisericii "Madona-Dudu" din Craiova. El se exprimă astfel: "Credinţa ortodoxă nu e paradă, ci e smerenie, trăire, activitate..." A jucat un rol deosebit la întâlnirile teologilor ortodocşi de la Constantinopol, Vatoped (1920-1923), în vederea îndreptării calendarului, în întrunirile ocazionate de Congresul I al profesorilor de teologie ortodoxă (Atena, 1936) şi mai ales la Conferinţa teologilor ortodocşi şi anglicani (Bucureşti, 1935). Este cunoscut şi sprijinul acordat patriarhului Miron Cristea, în 1936, cu ocazia vizitei sale la Londra. De asemenea, s-a implicat intens şi în recunoaşterea internaţională a Patriarhiei Române (1925). Mâhnit de noile ameninţări la adresa ţării sale, Nicolae Titulescu s-a îmbolnăvit grav. Revine în România în 1937, dar se reîntoarce la Paris, întristat de ceea ce a găsit în ţară. Pe deasupra, afecţiunile reumatice şi încercările cardiace îl obligă la repaus. Este nevoit să meargă în sudul Franţei, la Cannes, unde fusese şi prietenul său, Miron Cristea, care îşi găsise sfârşitul aici, în 1939. La 17 martie 1941, Nicolae Titulescu se naşte întru eternitate, trecând pragul acestei lumi, la St. Moritz. Înmormântarea a fost simplă, fără pompă, fiindcă Franţa capitulase în faţa furiei hitleriste. Slujba a fost săvârşită după rânduiala ortodoxă. A dispărut astfel maestrul diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu, dar a rămas lumina crezului său adevărat. N-a avut urmaşi, dar toţi cei ce iubesc dreptatea, adevărul, pacea şi glia sunt fiii şi fraţii săi din neam în neam.