Credinţă şi bucurie

Pot exista, fără îndoială, în viaţa omului multe prilejuri care să-i aducă în suflet bucuria. Te poţi bucura pentru că ai dobândit un obiect pe care ţi-l doreai mult şi de multă vreme, poţi să te bucuri pentru că ai obţinut, în sfârşit, un mult râvnit loc de muncă, te poţi bucura, ca părinte, de succesul copilului tău la un examen important şi aşa mai departe.

Dar, cu toată intensitatea pe care o poate atinge o astfel de bucurie, ea nu ajunge niciodată la resorturile cele mai intime ale fiinţei noastre. Şi, dacă stăm să ne gândim bine, este şi normal să fie aşa. Este o bucurie care vine din această lume în care trăim, o bucurie trecătoare, mereu supusă schimbării şi pentru aceasta, ea însăşi o bucurie trecătoare. O astfel de bucurie nu poate fi pentru om un real reazem sufletesc, un suport puternic şi dătător de forţă, de rezistenţă morală. Poate că de aceea, dacă privim cu mai multă atenţie în jurul nostru, putem vedea printre cei bogaţi, cei cărora în aparenţă nu le lipseşte nimic, oameni nefericiţi, oameni care încă îşi caută fericirea şi care, oricât de mulţi bani ar oferi, totuşi nu pot ajunge s-o aibă. Şi atuci, stăm şi ne întrebăm: există oare pentru noi, oamenii, şansa de a trăi acea bucurie curată şi profundă care să umple tot golul sufletesc din noi şi să ne elibereze cu desăvârşire din plasa grijilor şi contradicţiilor cotidiene în care sufletul nostru este prins? Privirea noastră, orientată spre peisajul obişnuit al vieţii, cu greu ar distinge o situaţie care să constituie răspunsul afirmativ la întrebarea pe care am pus-o. Totuşi, situaţii de această natură există în lumea reală, dar ele sunt destul de greu de observat, căci oamenii care ajung să le trăiască sunt în acelaşi timp oameni de o infinită discreţie. Altfel stau lucrurile însă când e vorba despre lumea cărţilor. Să privim, spre exemplu, către un personaj la care m-am referit şi cu altă ocazie, din romanul Fraţii Karamazov de F. M. Dostoievski. Este un personaj episodic, dar care a trecut ca o lumină puternică prin viaţa celor care l-au cunoscut. Stareţul Zosima, aflat în iminenţa trecerii spre limanul de dincolo de timp, îşi aminteşte că o boală necruţătoare, care în curând îi va aduce sfârşitul, determină în viaţa lui Markel, fratele său mai mare, o radicală schimbare. În scurt timp de la declanşarea bolii (ftizie galopantă) Markel, din ateul care se declarase nu de mult timp şi care îi băga în sperieţi pe toţi ai casei cu blasfemiile pe care le profera, devine un credincios veritabil. Era în vremea postului mare şi, când mama l-a îndemnat să postească, el s-a mâniat şi a prins a huli lăcaşul Domnului. Dar, nu mult timp după aceasta, a căzut pe gânduri. Când deja au intrat în Săptămâna Patimilor, Markel a început să postească şi să meargă la biserică, atâta timp cât i-a mai permis starea sănătăţii lui. Din acest moment, el se arată a fi, parcă în mod miraculos, un alt om. Atitudinea lui în faţa Cerului şi a semenilor este cu totul schimbată. O bunăvoinţă fără de margini arată faţă de toţi şi de toate. Cuvintele pe care le rosteşte au un înţeles atât de adânc, încât pentru ceilalţi sunau cu totul ciudat. Dar el le spunea cu atâta încredere, încât toată lumea se minuna şi lăcrima înduioşată. Markel este cu totul conştient de starea în care se află, de iminentul său sfârşit. Şi, cu toate acestea, el abia acum vede şi se bucură cu adevărat de frumuseţea pe care firea întreagă ne-o arată. În auzul tuturor celor apropiaţi, Markel exclamă: „Câtă slăvită frumuseţe a răspândit Domnul în jurul nostru: păsărele, copaci, păşuni, seninul cerului, numai eu am trăit în ticăloşie, numai eu am pângărit toată plăsmuirea şi n-am ştiut să-i văd frumuseţea şi slava!“ Nici vorbă de revoltă la acest tânăr, sortit să treacă atât de repede (la numai şaptesprezece ani) dincolo de hotarele timpului. Dimpotrivă, totul în viaţa lui este bucurie. O bucurie până la lacrimi pe care nimeni şi nimic nu i-o mai poate răpi, căci nu este legată de nimic din toate cele trecătoare ale acestei lumi: „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu plâng de obidă, ci de bucurie“. Este bucuria celui care, în sfârşit, a găsit Calea, singura prin care ne putem ridica deasupa toturor mizeriilor şi necazurilor vieţii, chiar dacă ele, uneori, ating dimensiunea tragicului. Este o bucurie care, paradoxal, coexistă, fără a putea fi umbrită, cu tristeţea dată de conştiinţa că ceilalţi nu văd şi nu înţeleg ceea ce pentru el este atât de clar: „Măicuţă, zicea el, nu plânge, viaţa este un rai în care cu toţii ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci, dacă am vrea, chiar mâine ar fi un rai tot pământul.“