Credinţă şi mărturisire în preajma sfinţeniei

Privind zecile de mii de pelerini din zilele acestea ce au trecut şi s-au închinat celor două sfinte tinere, Sfânta Cuvioasă Parascheva şi Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, şi citind reacţiile (şi nu puţine la număr) din social-media care ridiculizează şi jignesc flagrant şi odios evlavia şi credinţa atâtor oameni (iar aici nu mă refer doar la cei care au fost prezenţi, ci şi la cei care au rămas în confortul casei lor şi au citit viaţa sau acatistul sfintelor), mi-a revenit în minte cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Ef. 5, 15-16). De ce acest text?

Cei prezenţi la pelerinaj am fost numiţi „medievali”, „pupători de oase”, „spălaţi pe creier”, iar timpul petrecut la rând o pierdere inutilă de timp. Fiecare poate avea o opinie!... Însă, fiind prezent în mijlocul pelerinilor, te întâlneşti cu realitatea crudă, sinceră şi devoalată a creştinului aflat pe calea mântuirii. Oameni de toate vârstele şi categoriile sociale: tineri tatuaţi fizic şi duhovniceşte de dramele existenţiale care îi încearcă, chipuri şi vieţi brăzdate de răbdare şi statornicie, oameni care se aduc pe sine „ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea lor duhovnicească” (Romani 12, 1).

Creştinismul, în special Ortodoxia, este „taina cea din veac ascunsă” a Întrupării (I Timotei 3, 16), a iubirii Sfintei Treimi, a întâlnirii dintre Dumnezeu şi om în lumina Revelaţiei, trăite plenar în atmosfera intimă şi înmiresmată de tămâie a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii din Biserică. Biserica este darul lui Dumnezeu pentru lume, în care omul primeşte, înţelege şi trăieşte iubirea răstignită a lui Dumnezeu în Hristos, Care nu S-a făcut om pentru Sine, ci s-a înnomenit pentru ca din trupul Său prin Duhul Sfânt să se lucreze mântuirea ca viaţă dumnezeiască în umanitate prin Biserica Sa. Prin El s-a vindecat toată durerea acestei lumi şi în preaplinul iubirii inimii Sale se odihnesc toţi cei osteniţi şi împovăraţi (Matei 11, 28). Asemenea au făcut şi sfinţii, care, oameni fiind cu slăbiciuni şi lipsuri, prin osârdie şi împreună- lucrare cu harul Sfântului Duh, au arătat că vieţuirea cu Dumnezeu este starea de normalitate. Iar această viaţă cu Dumnezeu nu înseamnă numai a crede că există Dumnezeu, ci, după cum spune Sfântul Iustin Popovici, înseamnă a-ţi trage resursa vitală din Dumnezeu.

În concluzie, sfinţii, ca cei ce au împlinit Evanghelia în viaţa lor, ne cheamă la a vieţui întru înţelepciune ca mărturie a Evangheliei lucrate prin credinţă. Evanghelie care în experienţa liturgică a Bisericii este vie, deoarece este Însuşi Logosul care se adresează lumii, iar creştinul care ascultă şi pune la inimă cuvântul revelat devine mărturie vie, redescoperire continuă a mesajului încredinţat „sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3).