Credința sutaşului în puterea vindecătoare a lui Iisus Hristos

În Duminica a patra după Rusalii, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură la sfârșitul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Pornind de la textul evanghelic în care este relatată vindecarea slugii sutașului (Matei 8, 5‑13), Preafericirea Sa a evidențiat virtuțile sutașului roman și a subliniat responsabilitatea pe care o avem de a rosti cuvinte care să zidească, să mângâie și să aducă alinare semenilor noștri.

În începutul cuvântului, Patriarhul României a evidențiat bunătatea milostivă, compasiunea și solidaritatea sutașului roman față de servitorul său bolnav: „Deși sutașul are în subordine o sută de soldați și poate să înlocuiască un soldat bolnav cu unul sănătos, totuși el este preocupat de sănătatea servitorului său credincios, când acesta s‑a îmbolnăvit. În fața lui Iisus Hristos, sutașul exprimă suferința servitorului său, care nu se poate deplasa pentru a cere el direct lui Iisus să‑l vindece. Un sutaș sau centurion roman acordă atât de multă atenție unui servitor al său încât credința izvorâtă din iubire milostivă față de servitorul său este lăudată de Iisus în auzul tuturor. Acest sutaș este un om bun la suflet, un om milos, un om plin de compasiune, adică el pătimește împreună cu cel bolnav, suferă împreună cu cel suferind, iar această bunătate milostivă a sutașului îi dă curaj să meargă la Iisus și să‑I ceară vindecarea servitorului său, deoarece auzise că Iisus a vindecat o mulțime de bolnavi. Bunătatea milostivă a acestui sutaș roman față de servitorul lui, solidaritatea lui cu omul aflat în suferință ne arată că, dincolo de ranguri diferite, de funcții diferite în societate și de stări ale vieții, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea fiecărui om în fața lui Dumnezeu, chiar și atunci când omul nu mai poate fi eficient, când nu mai este activ sau productiv din cauza bolii ori a vârstei prea înaintate. În fața bolii care îl chinuia pe servitorul său, sutașul nu poate face nimic, întrucât nu are capacitatea de a schimba starea de boală a servitorului său în starea de sănătate deplină. De aceea, el merge la Iisus, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care vindecă orice boală și orice neputință din popor. Văzând compasiunea sutașului față de servitorul său, adică mila și grija stăpânului față de slugă, Domnul Iisus Hristos îi spune sutașului: «Venind, îl voi vindeca» (Matei 8, 7)”.

În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat că, pe lângă bunătate, sutașul a dat dovadă de o profundă smerenie și de o credință puternică în puterea vindecătoare a Domnului Iisus Hristos: „Evanghelia ne arată că, pe lângă marea virtute a bunătății sale sufletești, acest sutaș are și o altă mare virtute, anume smerenia. Deși este comandant peste o sută de soldați și reprezintă puterea stăpânitoare a Romei peste Țara Sfântă, sutașul se smerește zicând: «Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci doar spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea». Iar apoi motivează: «Și eu sunt om sub stăpânirea altora, adică sunt subordonat cuiva, și am sub mine ostași, și‑i spun acestuia: Du‑te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face» (Matei 8, 8‑9). Pornind de la puterea mobilizatoare a cuvântului, care pune în mișcare persoana, sutașul de fapt vrea să exprime credința sa în puterea vindecătoare a lui Iisus, despre Care auzise că a vindecat o mulțime de bolnavi. Însă, deși sutașul vorbește despre puterea mobilizatoare a cuvântului său ca stăpân peste o sută de soldați, totuși el recunoaște că nu are putere vindecătoare asupra trupului omenesc bolnav. Când trupul servitorului său devine bolnav și paralizat, cuvântul sutașului nu poate schimba starea de boală a trupului acestuia. Cuvântul sutașului era mobilizator numai când servitorul său era sănătos trupește. Din acest motiv, sutașul cere acum lui Iisus cuvânt vindecător. Prin aceasta sutașul mărturisește indirect că Iisus nu este un om obișnuit, ca toți oamenii, ci El are o putere deosebită, mai mare decât cuvântul uman mobilizator. Domnul Iisus Hristos are cuvânt vindecător, dătător de viață. Cuvântul vindecător al lui Hristos este cuvânt mântuitor sau salvator, adică ridică pe om din starea de boală la starea de sănătate, din starea de imobilitate fizică la starea de mobilitate, îl ridică din păcat la sfințenie, și din moarte la viață”.

Folosirea cu responsabilitate a cuvintelor

În cele din urmă, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a îndemnat la folosirea cu profundă responsabilitate a cuvântului, reiterând chemarea de a folosi cuvintele exclusiv în scop ziditor: „Trebuie să folosim cu toată responsabilitatea cuvântul, deoarece cuvântul poate răni sau poate vindeca sufletește. Un cuvânt greu, spus cuiva nevinovat, îl rănește sufletește. Iar un cuvânt bun, spus cuiva întristat, îi poate vindeca rănile ascunse și schimba stări sufletești. Sunt o mulțime de oameni care au fost răniți sufletește în copilărie, în tinerețe sau în vreme de încercare, iar rana lor se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu‑și cere iertare de la acesta și nu‑și schimbă atitudinea față de el sau nu se roagă pentru el. Deci cuvântul rău poate răni, iar cuvântul bun poate vindeca, poate fi cuvânt demolator sau cuvânt edificator. De aceea, trebuie să ne gândim nu numai la bolnavii care suferă imobilizați la pat, ci și la cei care suferă de întristare și singurătate, pentru că sunt răniți sufletește. Să ne gândim cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm prin cuvinte? Disprețuim sau prețuim? Înjosim sau ridicăm pe semenii noștri prin cuvintele adresate lor? Demolăm sau edificăm? Îndreptăm sau îndepărtăm pe cei cărora le adresăm cuvintele noastre? Evanghelia de azi ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel bolnav, pentru a‑l ridica pe cel căzut, pentru a sfătui pe cel care a greșit, pentru a întări spiritual pe cei slabi, pentru a spori comuniunea de iubire a oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă”.