Credinţele omului modern
Există diverse studii şi statistici care vorbesc despre credinţa sau credinţele omului, despre câţi cred şi câţi nu. Se vorbeşte, de asemenea, despre perioade ateiste în istoria anumitor popoare sau despre atei şi altele de acest fel. Dar nu ştiu de ce, pentru mine, uneori, nu sunt deloc credibile aceste aşa‑zise cercetări. Mi se par nişte abstracţiuni, fără nici o legătură cu mişcările, cu universul sufletului, care este foarte surprinzător în manifestări, nefiind deloc statistic şi cuantificabil. Aşa se face că gândul meu înclină să îmi spună că dintotdeauna credinţa nu este nimic altceva decât o funcţie a sufletului omenesc, prezentă dintotdeauna şi pretutindeni. Repet, în această afirmaţie nu mă bazez deloc pe statistici, ci doar pe modul în care văd că se exprimă sufletul omului. Există doar un singur caz când credinţa lipseşte: atunci când omul este stăpânit de indiferenţă. Dar şi aici absenţa credinţei este relativă, pentru că indiferenţa indică tocmai patologia credinţei. Deoarece indiferenţa este o boală a sufletului care se manifestă, printre altele, prin prăbuşirea credinţei. În rest, absolut toţi oamenii cred. Explicit sau implicit. Cei mai mulţi oameni pe care i‑am întâlnit cred în Dumnezeu, alţii în ei înşişi, iar alţii în te miri ce, dar cred. E un fapt neîndoielnic. Întrucât credinţa e o putere ce mişcă sufletul, ţine de viaţa lui, şi oricine poate observa aceasta în viaţa de zi cu zi.
Dar atunci, s‑ar putea întreba cineva, de ce există atei, de ce există regimuri comuniste atee, aşa cum a fost şi la noi? Cei care au prins acele vremuri îşi amintesc foarte bine că partidul comunist lucra în mod deosebit la credinţa oamenilor. Da, partidul îşi revendica credinţa poporului şi periodic organiza manifestaţii în care, unii de voie, alţii de nevoie, trebuia să‑şi arate credincioşia faţă de partid, faţă de conducător, faţă de marxism etc. Şi pentru că veni vorba, în anul 1989 am cunoscut un profesor de marxism dialectic, care arăta o neînchipuită credinţă în această ideologie. Acest om avea o convingere de‑a dreptul mistică în veridicitatea şi autoritatea doctrinei marxiste şi prin urmare a partidului comunist. Fără argumente! Înţelegeţi? La acest om care‑L tăgăduia pe Dumnezeu am văzut o asemenea convingere în credinţă cum nu mai întâlnisem la nici un creştin. Personal, acest episod mi‑a confirmat prezenţa credinţei ca fenomen panuman. Pentru că ceea ce acest om nega prin discurs, dovedea prin iradierea sufletului lui. Doar că credinţa lui era greşit orientată. Acesta a fost un caz particular. Să alegem altceva acum. Evoluţionismul, de pildă. Se poate constata empiric că cea mai mare parte a celor ce admit teoria evoluţionistă o fac pe bază de credinţă. Pur şi simplu acceptă o idee repetată la orele de curs şi o redau ca atare. Iar dacă rogi pe cineva să‑ţi demonstreze teoria, va obiecta că aceasta e realitatea! De fapt el crede în evoluţie pe baza unor simple construcţii ideologice, care vin să susţină o idee deja formată. Ce să mai vorbim de dovezi sau de verigile lipsă din lanţul evoluţiei! Adică să‑ţi demonstreze cu date, cu fosile, existenţa speciilor intermediare. Doar acest lucru nu‑l pot face nici oamenii de ştiinţă evoluţionişti, nicidecum marea masă a adepţilor credinţei în evoluţie!
Dar să venim la lucruri mai pământeşti, mai prozaice. Ce spuneţi de toate campaniile mediatice de fidelizare a populaţiei pentru un anumit produs, fie el partid politic, aliment, brand, simbol, idee etc.? Oare se poate traduce termenul fidelizare altfel decât prin acaparare a credinţei tale? Şi, desigur, noi ne oferim credinţa în aceste produse neverificate şi necercetate „ştiinţific”. De ce facem asta? Pentru că omul prin fire trebuie să creadă în ceva, iar în cazurile înşiruite mai sus credinţa în acele lucruri presupune un efort minim.
Aş adăuga aici că mai există o categorie de credincioşi. A celor ce‑şi oferă credinţa, cu bună ştiinţă, în schimbul unor avantaje materiale, potrivit principiului vechi de când lumea: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Mt. 4, 9). Aşadar, aceştia, deşi par, nu sunt atei, ci fideli celui căruia i s‑au vândut.
În concluzie, se poate observa că modernitatea este epoca în care se investeşte cel mai mult în credinţă. Adică în procesul de direcţionare a credinţei oamenilor. Dacă de pildă în epoca persecuţiilor creştine accentul de greutate cădea pe a dicta credinţa poporului, acum miza este de a sugera, prin diferite mijloace, multiple forme de credinţă, care să pară deopotrivă îndreptăţite. Totuşi, de ce se întâmplă acest continuu atac asupra omului? Simplu, pentru că, dacă sufletul lui ar fi lăsat să se manifeste liber, precum a şi fost creat, i‑ar fi cu neputinţă să nu vadă că există doar o singură credinţă salvatoare.