Creştini şi „creştini anonimi“? (II)

Sfântul Justin Martirul şi Filosoful era convins de faptul că, dintotdeauna şi în întreaga lume, au existat "seminţe" ale Raţiunii divine, ale Logosului etern al lui Dumnezeu (cf. I. G. Coman,Teoria Logosului după Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, Bucureşti, 1942, p. 34). Ca şi cele ale Semănătorului din parabolă (Matei 13, 1-9), ele au rodit pretutindeni în lume, dăruind caractere bune, ba chiar sfinţi înainte de Hristos (cf. R. Joly, Christianisme et Philosophie, Etudes sur Justin et les Apologistes grecs du deuxième siècle, Bruxelles, LII, 1973, pp. 153-160).

La rândul său, Tertulian era convins că natura umană ar fi "creştină prin ea însăşi", anima naturaliter christiana, întrucât ea tinde în mod natural spre religia supremă, spre creştinism (cf. H. Fries, "Das Christentum und die Religionen der Welt", în: K. Forster şHrsg.ţ, Das Christentum und die Weltreligionen. Studien und Berichte der Katholischen Akademie in Bayern, Heft 27, Würzburg, 1965, p. 24 sq.). Este şi motivul pentru care Fericitul Augustin afirmă că ceea ce noi numim azi "religia creştină" "exista deja la începutul omenirii", chiar dacă a fost numită creştină abia începând cu Iisus Hristos (Retractiones, I, 13, 3; cf. C. Sârbu, "Poziţii principale ale ortodocşilor faţă de celelalte religii", în: Ortodoxia, 4, 21, ş1969ţ, pp. 513-514). De asemenea, alături de alţi teologi ortodocşi, părintele Stăniloae acceptă această teorie, şi anume pe temeiul diferitelor mărturii biblice, patristice şi dogmatice, subliniind că "Dumnezeu acţionează şi în afara graniţelor creştine" (D. Stăniloae, "Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox", în: Ortodoxia, 4, XIX [1967], p. 527). E adevărat, teologia ortodoxă susţine şi ea mai departe formula Sfântului Ciprian, şi anume că "în afara Bisericii nu există mântuire!", însă nu-i conferă acesteia un caracter absolut restrictiv cu privire la posibilitatea lui Dumnezeu de a mântui pe oricine, oricând şi sub orice altă formă decât aceea a primirii Botezului lui Hristos (cf. E. Vasilescu, "Cadrul şi perspectivele dialogului interreligios", în: Ortodoxia, 1, XXIII ş1971ţ, p. 136). Existenţa Bisericilor creştine nu înseamnă că Dumnezeu Şi-a restrâns lucrarea Sa exclusiv în cadrul lor. În Noul Testament apar diferite situaţii în care Dumnezeu lucrează asupra unor oameni în mod direct, fără mijlocirea predicii Apostolilor, adică a Bisericii, cum ar fi, de pildă, în cazul sutaşului din Evanghelie, convertirii lui Saul etc. (D. Stăniloae, op. cit; pp. 527-528). La rândul său, teologul Y. Congar remarcă faptul că axioma Sfântului Ciprian nu trebuie să-l aibă în vedere direct pe om ca individ, care poate fi sau nu mântuit, ci trebuie să vizeze Biserica în calitatea ei de "instituţie" fundamentală a mântuirii, împuternicită pentru totdeauna şi pe deplin în acest sens (vezi Y. Congar, op. cit., Essen, 1961, p. 154). Există oameni care cred doar că nu sunt creştini, dar care se pot afla sub puterea lucrării lui Dumnezeu (cf. H. Küng, Christsein, München, 1974, p. 89 sq.; H.R. Schlette, "Rahner, Küng und die anonymen Christen", în Orientierung, 39, 1975, pp. 174-176). O foarte bună formulă pe această linie ne-o oferă Henri de Lubac. Acesta afirmă că, dacă axioma "în afara Bisericii nu există mântuire!" sună prea dur şi exclusivist, atunci ea ar putea fi exprimată pozitiv, aşa încât celor de bună credinţă să nu li se spună: "Fiind în afara Bisericii, voi sunteţi condamnaţi!", ci: "Prin Biserică şi numai prin Biserică sunteţi salvaţi!" (H. de Lubac, Katholizmus als Gemeinshaft, Einsiedeln-Köln, 1943, p. 207). Din cele prezentate mai sus nu rezultă, însă, că oricine din afara Bisericii poate fi ipso facto un creştin anonim (cf. K. Riesenhuber, "Der anonyme Christ, nach Karl Rahner", în: Zeitschrift für Kath. Theologie, 86 ş1964ţ, p. 297). Aşa cum se precizează în "Lumen Gentium" (nr. 16), Providenţa divină nu le refuză ceea ce le este necesar pentru mântuire nici acelora care, fără să aibă vreo vină, n-au ajuns încă la cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu, deşi şi-au dorit din toată inima acest lucru. Acest aspect este subliniat şi în Sfânta Scriptură: "Cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite" (Ioan 3, 21), şi cu atât mai concludente sunt cuvintele rostite de către Sfântul Apostol Petru la adresa sutaşului Corneliu, care era păgân: "Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El" (Fapte 10, 34-35). Prin urmare, "creştini anonimi" pot fi socotiţi doar aceia care-L caută în permanenţă pe Dumnezeu şi se străduiesc să împlinească ceea ce le cere legea morală înscrisă în propria lor conştiinţă: "Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câţi, deci, fără lege au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără" (Romani 2, 11-14). " "Creştini anonimi" pot fi socotiţi doar aceia care-L caută în permanenţă pe Dumnezeu şi se străduiesc să împlinească ceea ce le cere legea morală înscrisă în propria lor conştiinţă: "Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri"."