Creştinul ca o pufoşenie roz

E foarte posibil ca eu să mă aflu în înşe­la­re şi tonul artico­lu­lui precedent să nu fi fost cel mai potrivit. Cel mai mare pericol pentru un creştin e să creadă despre sine că nu greşeşte. M-aş bucura să văd pe cei ce predică o astfel de iubire edulcorată, siropoasă, că ajută astfel oaia rătăcită să (re)vină în turma Bunului Păs­tor. Sincer m-aş bucura! Chiar cu preţul de a primi un perdaf zdravăn de la Domnul, pentru lipsa de înţelepciune şi pentru neiubirea de care am dat dova­dă. Dar deocamdată nu pot şi nici nu am vreun motiv să cred că raiul creştin ar fi o re­zer­vaţie de pufoşenii roz. Nu con­­sider că, pe acest pământ fiind, trebuie să ne ferim a spune lucrurilor pe nume, de frica de a nu răni presupuse sensibili­tăţi ale celor ce se încăpă­ţâ­nea­ză a stărui în minciună şi în manipulare.

„Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?“

Dincolo de orice interpretare sunt faptele unora dintre duş­ma­nii orei de religie. Sigur, în această categorie nu intră cei ce critică anumite aspecte – cum ar fi calitatea manualelor sau calitatea profesorilor. Ca în orice domeniu, şi aici este loc de multe îmbunătăţiri. Nici nu am în vedere pe cei ce, cu bună cre­dinţă, vehiculează unele infor­ma­ţii, neştiind că sunt eronate. Eu vorbesc despre aceia care, sis­tematic şi cu bună ştiinţă, in­ventează tot soiul de directi­ve ale Uniunii Europene, mint, manipulează, în lipsă de argumente recurg la câte un veritabil linşaj mediatic la adresa celor ce susţin utilitatea orei de religie etc. Nu mă deranjează când cineva are o opinie diferi­tă de a mea într-o chestiune, fie ea şi ora de religie. Dar nu pot fi indiferent faţă de cei ce poartă un adevărat război îm­po­triva – până la urmă – unor copii care, după ei, ar trebui pri­vaţi de dreptul de a învăţa ceva la şcoală despre religia în care sunt botezaţi. Îi numesc pe unii ca aceştia „discipoli ai lui Hruşciov“. Pentru cei care nu ştiu, fac referire la fostul preşe­dinte al Uniunii Sovietice despre care se relatează că, atunci când nu a mai avut argumente şi prin vociferări nu a reuşit să întrerupă discursul ţi­nut pe 12 octombrie 1960, la O.N.U., de filipinezul Lorenzo Su­mulong, şi-a scos un pantof şi a bătut cu el în masă. Asta e tot. Se simte cineva jignit de „tri­­miterea“ mea la un episod emblematic pentru comportamentul de tip bolşevic? Nu are decât să-şi revizuiască atitu­di­nea, să se comporte civilizat şi să polemizeze cu argumente, nu cu minciuni şi cu intimidări. Dacă oricare dintre aceşti duş­mani ai religiei s-ar afla într-un necaz sau ar avea nevoie de o mână de ajutor, declar public că nu voi ezita nici o clipă să-i întind mâna. Primul! Pentru că nu poţi fi al lui Hristos dacă nu iubeşti pe cei ce te vrăjmăşesc, dacă nu bine­cu­vântezi pe cei ce te blestemă (sau vorbesc bles­te­măţii), dacă nu faci bine celor ce te urăsc şi dacă nu te rogi pen­tru cei ce te vatămă sau te pri­gonesc (v. Ma­tei 5, 44).

Evanghelia nu propovădu­ieş­te însă o iubire siropoasă şi fără discernământ. Oare Sfân­tul Ioan Botezătorul nu a dat dovadă de iubire sau a jignit cumva pe fariseii şi saducheii care veneau la el să fie botezaţi, întâmpinându-i cu aceste cuvinte aspre: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?“ (Matei 3, 7)? Nu cum­va le-a atras atenţia, prin aceste cuvinte aparent dure, că gestul lor era unul formal, iar în inima lor nu era o pocăinţă sinceră? Poate aşa, măcar unii dintre ei să se fi trezit, să-şi fi dezmorţit conştiinţa. Nu cumva Mântuitorul avea un discurs politic incorect atunci când îi numea pe unii dintre „fariseii şi cărturarii făţarnici“ (v. Matei 23, 13-33) cu apelative precum: „călăuze oarbe“, „nebuni şi orbi“, „şerpi, pui de vipere“ ori „neam viclean şi desfrânat“ (Matei 12, 39)? Sau când transmite un mesaj lui Irod, zicând: „spuneţi vulpii acesteia“ (Luca 13, 32)? Poate cineva să repro­şe­ze Mântuitorului că nu a avut dragoste atunci când a scos cu biciul din templu „pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani“ (Ioan 2, 14)? Mai mult, cartea Fap­tele Sfinţilor Apostoli ne relatează (cf. 5, 1-11) cum doi soţi, Anania şi Safira, au murit după ce „au minţit Duhului Sfânt“ că şi-ar dona toată ave­rea lor Bisericii, dosind o parte din banii obţinuţi prin vânzarea unei ţarini. Moment în care „frică mare a cuprins toată Bi­serica şi pe toţi care au auzit acestea“ (FA 5, 11). Oare Dum­nezeu a încetat să mai fie iubi­re în acest caz?

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre exemplele ce pot ilustra faptul că iubirea creş­ti­nă nu exclude certarea celor ce umblă cu minciună, cu viclenie sau cu făţărnicie. A avea dra­gos­te creştină pentru cineva, ori­cât de rău ar fi comportamentul său, înseamnă a fi dispus să-l ajuţi chiar până la jertfire de sine, până la a-ţi da propria viaţă, după modelul cris­tic. Dar tocmai pentru că-l iu­beşti pe aproapele tău, nu-l poţi lăsa în rătăcire sau în starea de viclenie. Mai ales când vezi că este în pericol să-şi piardă sufletul, strigi la el, cu nădejdea că se va trezi. Când cineva e gata să facă un pas în gol şi să cadă într-o prăpastie, nu vor­­beşti blând, căutându-ţi în­de­lung cuvintele, ci ţipi la el i­mediat, cu speranţa că va rea­li­za pericolul în care se află şi se va opri la timp. Duhul new age a adus în lume această i­nep­ţie a unei iubiri laxe, în care nu există nici vină, nici păcat, nici atitudine fermă căci, deh!, „toţi au dreptate“ şi „toate religiile sunt bune“. Îi iubim pe oameni şi când le demascăm min­ciu­ni­le, nu doar când le răb­dăm o­că­rile. Poate că se vor trezi din ră­tăcire, poate că nu. E libertatea lor la mijloc, au dreptul să aleagă a trăi în minciună sau a fi sinceri, în primul rând, cu ei înşişi. În orice caz, dra­gostea pentru aproapele nu înseamnă a-i menaja orgoliul cât casa, a spune păcatului virtute sau a-i asculta cuvintele vi­­clene şi manipulatoare cu un zâmbet tâmp pe faţă. Asta nu e dovadă de iubire, e înşelare dră­cească. Diavolul nu poate să se împotrivească iubirii dum­­nezeieşti, dar poate să o caricaturizeze, denaturând-o. O fi el, creştinul, „ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor“ (I Corinteni 4, 13) şi multe ase­me­nea, dar cu siguranţă nu e o pufoşenie roz, jucată pe degete după bunul plac.