Criza ca patimă

Există motive întemeiate, credem, pentru a considera că posibila legătură dintre criza economică şi criza spirituală are o importanţă cu totul particulară, care trece dincolo de dezbaterile academice, de confruntările politice sau de disputele privind politicile publice. Este o problemă ce a dobândit, mai ales în anii din urmă, o miză existenţială cât se poate de acută.

Socotim că este extrem de elocvent în legătură cu existenţa unei astfel de legături mesajul cuprins în Enciclica "Către popor" a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei (octombrie 2010). Astfel, în textul Enciclicii se arată, printre altele, următoarele: "În cuvinte foarte simple, criza noastră economică este cauzată de diferenţa dintre producţie şi consum, mai exact dintre ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de confort cu care ne-am învăţat să trăim. (…) Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, rodul unei alte crize: a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum nu are doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul". Ideea centrală ce se degajă din aceste citate extrase din Enciclică este clară: pe fondul lucrurilor, criza economică are drept cauză profundă criza spirituală, duhovnicească. Linia de argumentaţie pe care o angajăm aici încearcă însă să dea o interpretare mai nuanţată conţinutului relaţiei dintre criza economică şi cea spirituală. Despre divergenţele economiştilor privind cauzele crizei Împărtăşim părerea că aproape toţi economiştii sunt de acord că se poate vorbi despre o "vină" comună în ceea ce priveşte generarea crizei. Anume, faptul că operatorii de pe piaţă, fie ei bancheri, investitori, întreprinzători sau consumatori, cu toţii au manifestat un comportament economic iraţional. Opiniile economiştilor se contrazic însă virulent atunci când este vorba despre identificarea cauzelor care au dus la un astfel de comportament. O bună parte dintre economişti identifică drept cauze imperfecţiunile inerente din comportamentul pieţelor libere şi din cel al operatorilor de pe piaţă, imperfecţiuni manifestate sub forma eşecului pieţei, a lăcomiei bancherilor, incompetenţei investitorilor şi a nesăbuinţei întreprinzătorilor. Pe de altă parte, există şi o serie de economişti care identifică drept cauze ale comportamentului iraţional distorsionarea funcţionării naturale a pieţei, precum şi a stimulentelor operatorilor de pe piaţă, ca urmare a intervenţionismului guvernamental. Corespunzător acestei linii de argumentaţie, bancherii nu au fost lacomi, iar investitorii nu au fost proşti, şi nici întreprinzătorii nesăbuiţi. Toţi aceştia s-au comportat raţional, adaptându-se însă unor stimulente care au fost distorsionate ca urmare a intervenţiei statului în economie. Iar adaptarea, chiar raţională, la stimulente "pervertite" poate conduce la un comportament "pervertit" de lăcomie, incompetenţă sau nesăbuinţă. Aşa stând lucrurile, înseamnă că suntem îndreptăţiţi să considerăm că problema fundamentală a economiei o reprezintă, de fapt, alegerea ce trebuie mereu făcută între singurele alternative realiste de organizare socială: stat sau piaţă liberă; constrângere sau proprietate privată; birocrat sau întreprinzător. În acest sens, devenirea în timp a modului în care societăţile umane s-au raportat la acest set de alegeri arată o tendinţă seculară neabătută de creştere, şi nu de micşorare, a implicării statului în economie. Lucru ce evidenţiază un fenomen tulburător, pe care l-am putea numi preferinţa perenă a oamenilor pentru stat, adică pentru organizarea societăţii în baza intervenţionismului etatist, în detrimentul organizării societale în temeiul funcţionării pieţelor libere. Preferinţa pentru stat Pentru a găsi explicaţii acestei stări de lucruri, ne propunem să ne concentrăm atenţia pe trei planuri: mai întâi, pe cel al ontologiei sociale; apoi pe cel al psihologiei umane; şi, în final - ca ilustrare a modului în care gândirea economică şi cea patristică pot fructuos dialoga -, pe planul teologiei ortodoxe. Pe planul ontologiei sociale, explicaţia pe acest palier al discuţiei noastre se bazează pe ceea ce unii cercetători numesc credinţa larg împărtăşită în "menirea implacabilă a statului"1. Pe de o parte, majoritatea oamenilor susţin diferite politici guvernamentale pentru că ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori ei iau în calcul şi posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenţia acestuia le agravează. Pe de altă parte, credinţa larg răspândită în menirea naturală a statului este dublată de credinţa la fel de larg răspândită în slăbiciunea intrinsecă a pieţei libere, în sensul că: - sistemul bazat pe piaţa liberă nu poate apărea sau persista pentru că anumiţi oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul, cât şi abilitatea de a folosi forţa împotriva celorlalţi; - şi chiar dacă societatea ar lua naştere într-o lume perfect libertariană, fără nici un stat, grupuri aflate în competiţie vor forma în cele din urmă un guvern coercitiv; - astfel că, în lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii forţei, grupuri aflate în competiţie care pot coopera pentru a soluţiona disputele ar putea la fel de bine să comploteze pentru exercitarea coerciţiei. Pe palierul psihologiei umane, explicaţia preferinţei perene a oamenilor pentru stat pleacă de la constatarea că este în firea lucrurilor ca oamenii să prefere să fie liberi, să-şi facă propriile lor alegeri şi să nu fie supuşi coerciţiei exercitate de alţii2. În schimb, destul de mulţi oameni nu doresc să-şi asume responsabilitatea propriilor lor acţiuni, pe care o implică exercitarea libertăţii, ceea ce echivalează, pentru analiştii ce abordează din această perspectivă lucrurile, cu a spune că multor persoane le este frică să fie libere. "Frica de a fi liber" evidenţiază atitudinea acelor adulţi ce nu s-au putut emancipa de statutul de copil, care simt încă nevoia protecţiei parentale (de tip "gogoaşa/coconul viermelui de mătase"). Este vorba despre ceea ce s-ar putea numi sindromul parental, adică acel comportament adult care încă mai tânjeşte la condiţia copilului care se bucură într-adevăr de o libertate a lui, dar numai în interiorul limitelor trasate prin protecţia părintească primită. Aşa stând lucrurile, concluzionează analiştii în cauză, se pare că relativ puţine persoane sunt suficient de puternice, ca indivizi adulţi, pentru a-şi asuma întreaga gamă de libertăţi, dar şi de responsabilităţi ataşate acestor libertăţi, fără să caute un substitut pentru umărul protector al părinţilor (protecţia parentală). Este momentul în care statul "intră astfel în scenă" ca şi cel care preia de pe umerii individului responsabilitatea acestuia ca adult ce acţionează şi decide în mod independent (liber). Şi, în schimbul acestui transfer de responsabilitate, statul reduce din libertatea individului de a acţiona şi a decide aşa cum şi-ar dori. Şi aceasta întrucât, pentru multe persoane, ordinea pe care statul - ca sursă de protecţie parentală - o asigură merită sacrificiul de libertate pe care acest lucru îl implică. Cât priveşte cel de-al treilea palier, ar fi de aşteptat ca reflecţia teologică ortodoxă să aibă o preocupare redusă sau accidentală pentru contemplarea şi înţelegerea unor astfel de probleme. Însă lucrurile nu stau deloc aşa. Şi credem că ar putea fi aduse destule argumente solide în acest sens. Noi ne rezumăm aici să aducem un singur argument - pe care îl considerăm în schimb a fi foarte puternic -, în susţinerea ideii că teologia are a spune lucruri importante şi cu folos, în planul cercetării ştiinţifice, cu privire la problematica raportului dintre stat şi piaţă. Argumentul la care ne referim are în vedere următoarele cuvinte ale arhimandritului Sofronie Saharov3: "Omul care L-a părăsit pe Dumnezeu îşi făureşte singur vrăjmaşi: primul dintre ei - statul. Iar ieşire din aceasta nu este. Cu cât se organizează şi se întăreşte mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid şi mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor." ("Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită") Cuvintele părintelui Sofronie sunt clare, răspicate şi grave în acelaşi timp. Drept urmare, ne propunem în continuare să zăbovim ceva mai mult cu tâlcuirea şi interpretarea cuvintelor părintelui. Deci, spune marele duhovnic: "Omul care a părăsit pe Dumnezeu îşi făureşte singur vrăjmaşi: primul dintre ei - statul". Ideea clară şi fără echivoc exprimată aici este aceea că statul, în general (şi intervenţionismul etatist, în particular, am adăuga noi), este urmarea faptului că oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu. În esenţa sa, deci, intervenţionismul etatist provine din starea de cădere spiritual-duhovnicească a omului din toate vremurile, inclusiv cele ale noastre. Şi apoi părintele mai precizează: "Iar ieşire din aceasta nu este. Cu cât se organizează şi se întăreşte mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid şi mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor." Ceea ce înseamnă că, pe de o parte, odată făurit, statul apare a fi o realitate umană ireversibilă ("Iar ieşire din aceasta nu este") şi, pe de altă parte, că procesul de depersonalizare a omului este rezultatul accentuării intervenţionismului statal, el constând atât într-o agresiune permanentă asupra proprietăţii private, cât şi într-o conduită ce duce în felul acesta în mod implacabil la desconsiderarea persoanei. Elocvent pentru înţelegerea măsurii în care cuvintele părintelui Sofronie îşi au întemeiere scripturistică stau următoarele versete din Sfânta Sriptură: "Atunci s-au adunat toţi bătrânii lui Israel, au venit la Samuel, în Rama, şi au zis către el: "Tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu-ţi urmează căile. De aceea pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca şi la celelalte popoare !" Cuvântul acesta însă n-a plăcut lui Samuel când i-au zis: "Dă-ne rege, ca să ne judece!" Şi s-a rugat Samuel Domnului. Şi a zis Domnul către Samuel: "Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei". (...)" (subl. ns.) (I Regi 8, 4-7) Suntem de părere că se vede aici, cu claritate, pe ce temei scripturistic se întemeiază cuvintele părintelui Sofronie. Astfel, putem observa acum că atunci când părintele spune: "Omul care a părăsit pe Dumnezeu îşi făureşte singur vrăjmaşi: primul dintre ei - statul", el are în vedere cuvintele Sfintei Scripturi: "căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei". Aceasta, întrucât din cuvintele Sfintei Scripturi reiese că cererea poporului iudeu de a fi condus de către un rege (formă a instituţiei statale) este expresia nemijlocită a lepădării evreilor de condiţia de a fi sub domnia lui Dumnezeu. "Soluţia duhovnicească" de ieşire din criză Beneficiind de limpezirile aduse de perspectiva teologiei ortodoxe, înţelegem că opţiunea pentru stat reflectă în esenţă condiţia duhovnicească căzută a oamenilor de azi. Şi înţelegem, în acelaşi timp, că schimbarea acestei preferinţe pentru stat cere, ca atare, un tratament duhovnicesc, cere de fapt o schimbare a mentalităţii, adică o schimbare a minţii, o metanoia (în termeni teologici), adică, în ultimă instanţă, cere pocăinţă. Altfel spus, demantelarea preferinţei perene pentru stat a oamenilor zilelor noastre cere metanoia prin pocăinţă. Ea nu poate însemna însă iniţierea unei forme de mişcare socială (politică, civică etc.) de luptă în favoarea instituirii unui model de dezvoltare centrat pe pieţele libere, şi nu pe stat. Ar fi un lucru nerealist, mai ales având în vedere că forţa inerţială a intervenţionismului este copleşitoare ("Iar ieşire din aceasta nu este", spune părintele Sofronie). Pentru a avea sorţi de izbândă, o astfel de luptă ar necesita constituirea unei mase critice semnificative din populaţia lumii care să se angajeze voluntar în efortul duhovnicesc de metanoia prin pocăinţă. Lucru cu totul şi cu totul improbabil că se va putea produce vreodată. De aceea, credem că este esenţial pentru discuţia ce am angajat-o aici să se înţeleagă că soluţia "metanoia prin pocăinţă" nu poate fi în realitate decât un efort angajat la nivel personal, şi nu societal: - miza sa este aceea de a nu ne mai ancora speranţa în statul salvator, ci în Dumnezeul Cel Mântuitor; - miza sa nu este recuperarea pierderilor de bogăţie şi stoparea afundării în sărăcie, pe care criza le-a adus multora, ci aceea de a nu mai trăi aceste efecte ale crizei în termenii căzuţi sufleteşte ai mâniei, neliniştii, frustrării, deznădăjduirii. Drept concluzie, să punem la suflet ideea că metanoia prin pocăinţă - ca răspuns creştin-ortodox în faţa crizei - stă în duhul cumpătării, care cere ca grija pentru cele trebuincioase ale vieţii materiale, şi în vremuri de prosperitate, dar şi în cele de restrişte, să fie înfrânată la nivelul îndestulării cu cele dăruite şi îngăduite de Dumnezeu. Procedând în felul acesta, omul ce caută spre cele viitoare (bunurile cereşti ale vieţii veşnice) primeşte şi pe cele de acum (adică bunurile materiale ale vieţii pământeşti): "Pentru că cel ce doreşte să se îmbogăţească şi să trăiască în belşug preferă pe cele veşnice în locul celor trecătoare, pe cele ce nu se împuţinează în locul celor ce se irosesc, pe cele multe în locul celor puţine, pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Aşa va avea şi pe unele, şi pe altele. Dar cel ce caută pământul în locul cerului pierde şi pământul; pe când cel ce preferă cerul în locul pământului se bucură din belşug şi de cer, şi de pământ. Ca să se întâmple şi cu noi aceasta, să dispreţuim pe toate cele de aici şi să căutăm bunătăţile cele viitoare. Aşa vom dobândi şi pe unele şi pe altele"4 (subl. ns.). Aceasta este, deci, soluţia creştin-ortodoxă a crizei. Avem îndrăzneala şi tăria de a o urma? note 1 Edward P. Stringham, Jeffrey Rogers Hummel (2010), If a Pure Market Economy is So Good, Why Doesn't It Exist? The Importance of Changing Preferences versus Incentives in Social Change", Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 13, nr. 2. 2 James M. Buchanan (2005), Afraid to Be Free: Dependency as Desideratum, în Public Choice, vol. 124, No. 1/2, July. 3 Ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, părintele Sofronie s-a născut în Rusia, a crescut duhovniceşte în Sfântul Munte, iar în ultima parte a vieţii lui a trăit în Essex, Anglia, unde "a zidit o mănăstire şi unde a împărtăşit experienţa lui duhovnicească şi maturitatea sa ucenicilor care s-au apropiat pentru a-i urma învăţăturile profunde, înrădăcinate în tradiţia ortodoxă" (vezi mitropolit Hierotheos Vlachos (2011): Cunosc un om în Hristos. Părintele Sofronie de la Essex, Bucureşti, Editura Sophia, Alexandria, Editura Cartea Ortodoxă, p. 12). 4 Sfântul Ioan Gură de Aur (1994): Scrieri. Partea a treia - Omilii la Matei, colecţia "Părinţi şi Scriitori Bisericeşti", vol. 23, Bucureşti, EIBMBOR, p. 75. Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.