Crucea

Niciodată nu aş fi putut crede în Dumnezeu dacă nu ar fi fost Crucea, mărturisea un scriitor creştin. În lumea reală, în lumea suferinţei, cum ne-am putea închina unui Dumnezeu nepăsător în faţa acesteia? În Antichitate, zeii Olimpului stăteau departe de lumea pământeană, sorbind în tihnă nectarul care le conferea nemurirea şi doar când se plictiseau, se amestecau în destinul oamenilor, fie ţesând intrigi sau ajutându-i în războaie.

 

În Asia, Buddha cu picioarele încrucişate, cu ochii închişi, cu umbra unui surâs jucând în colţul gurii, cu o expresie îndepărtată pe chip, e detaşat de agonia lumii.

 

Gândul nostru se întoarce la Hristos, la Iisus cel chinuit pe Cruce, cu mâinile îmbrăţişând întreaga lume, cu picioarele străpunse de cuie, cu spatele rănit de bici, cu fruntea sângerând din cauza spinilor, cu gura uscată, suferind cumplit de sete, cufundat în disperarea părăsirii de Dumnezeu. 

 

Acela este Dumnezeu pentru noi. El a renunţat la imunitatea în faţa suferinţei, a intrat în lumea noastră de trup şi sânge, de lacrimi şi moarte. A suferit pentru noi. Suferinţele noastre devin mai suportabile acum în lumina durerilor răbdate de El.

 

„Nu am crezut niciodată că un creştin trebuie să fie scutit de suferinţă, mărturisea odată un scriitor. Căci Domnul nostru a suferit. Şi am ajuns să cred că El a pătimit nu pentru a ne feri pe noi de suferinţă, ci pentru a ne învăţa cum să o suportăm. Căci El ştia că pe pământul acesta nu există viaţă fără suferinţă.“ (Augustin Păunoiu)