„Crucea trebuie privită întotdeauna în lumina iubirii lui Dumnezeu”

Credincioșii bucureșteni care s‑au rugat astăzi, 13 septembrie 2026, la Catedrala Patriarhală istorică, l‑au avut în mijlocul lor pe Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal. Ierarhul a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, slujitori ai catedralei.

La momentul rânduit, Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul a explicat că Evanghelia acestei duminici arată legătura dintre smerenia lui Hristos pe Cruce și slava Sa, subliniind că adevărata înălțare vine prin jertfă și smerenie: „Sfânta Evanghelie care s‑a citit astăzi ne pune înainte una dintre cele mai profunde taine ale credinței noastre, taina Crucii lui Hristos, și ne ajută să înțelegem de ce Biserica a rânduit ca acest cuvânt al Mântuitorului să fie ascultat în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci: «Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului» (Ioan 3, 14). La prima vedere, pare să ascundă un paradox, pentru că noi suntem obișnuiți să privim Crucea ca pe instrumentul celei mai profunde smereniiși al celei mai cumplite suferințe a Mântuitorului, în timp ce Hristos vorbește despre Cruce ca despre o înălțare. Tocmai în acest paradox se află una dintre cele mai mari taine ale învățăturii creștine: ceea ce oamenii au socotit a fi înfrângerea lui Hristos devine, în planul lui Dumnezeu, semnul biruinței Sale, iar ceea ce pare coborâre și moarte se descoperă a fi înălțare și început al vieții celei veșnice”.

Pornind de la dialogul Mântuitorului cu Nicodim, ierarhul a subliniat că mântuirea omului nu se dobândește doar prin propriile sale eforturi de a se apropia de Dumnezeu, ci este, mai întâi, darul lui Dumnezeu, Care vine în întâmpinarea omului: „Mântuirea nu este rezultatul unei nevoințe spirituale prin care omul ar reuși, prin propriile sale puteri, să se ridice până la Dumnezeu, ci este, înainte de toate, lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu, Care Se coboară până la noi. Dacă, din pricina păcatului, omul nu se poate ridica singur la Dumnezeu, Dumnezeu Se coboară la om; dacă omul nu poate străbate singur distanța care îl desparte de Creatorul Său, Fiul lui Dumnezeu străbate această distanță prin Întrupare și vine în mijlocul lumii noastre, asumând firea omenească, suferința și chiar moartea noastră. Cel care este din veci în sânul Tatălui Se face Om; Cel pe Care cerurile nu‑L pot cuprinde Se lasă cuprins în pântecele Fecioarei; Cel Care este Viața intră în lumea noastră muritoare, pentru ca pe omul căzut prin păcat să‑l ridice din nou la viața în Dumnezeu”.

De asemenea, Episcopul‑vicar patriarhal a explicat semnificația șarpelui de aramă pentru omul de astăzi, subliniind că acesta este chemat să privească spre Hristos și să caute în El vindecarea sufletească și eliberarea de păcat: „În Vechiul Testament, Cartea Numerii ne spune că, în timpul călătoriei prin pustie, poporul lui Israel a fost mușcat de șerpi veninoși și cei mușcați mureau. Atunci Dumnezeu i‑a poruncit lui Moise să facă un șarpe de aramă și să‑l înalțe pe un lemn, iar cei care fuseseră mușcați trebuiau să privească spre șarpele de aramă și să trăiască. Este o imagine cu totul neobișnuită: șarpele, care era semnul morții, devine, prin porunca lui Dumnezeu, semnul vindecării de moarte. Părinții Bisericii au văzut în această relatare o preînchipuire a tainei Crucii lui Hristos. Fericitul Augustin observă că șarpele de aramă, deși avea chip de șarpe, nu avea veninul șarpelui; tot astfel, Hristos Se face asemenea nouă, muritorilor, luând asupra Sa «asemănarea trupului păcatului», dar rămânând fără păcat. Cel Care este fără de păcat, Fiul lui Dumnezeu, intră în condiția noastră muritoare și primește moartea, pentru ca moartea să fie biruită dinlăuntrul ei. (...) Imaginea șarpelui de aramă din pustie devine din nou actuală pentru fiecare dintre noi. Și noi suntem oameni mușcați, numai că otrava nu mai este veninul unui șarpe, ci otrava păcatului care pune stăpânire pe noi. Uneori nici nu mai simțim această otravă, pentru că ne‑am obișnuit cu ea: ne‑am obișnuit să purtăm resentimente, să judecăm, să ne apărăm propriul egoism, să ne justificăm păcatele și să condamnăm păcatele celuilalt. Alteori simțim limpede cât de adânc ne‑au rănit propriile păcate și descoperim că, în ciuda eforturilor, nu putem singuri să ne vindecăm. Evanghelia ne spune atunci să privim spre Hristos! Nu spre noi înșine, ca și cum am putea găsi în noi puterea vindecării, ci spre Cel care S‑a înălțat pe Cruce pentru noi. Nu spre deznădejdea păcatului nostru, ci spre iubirea lui Hristos”.