Ctitori braşoveni de limbă şi cultură românească (I)

Adâncindu-ne în noianul de documente braşovene, constatăm cu uşurinţă priorităţile valorilor de limbă şi cultură pe care le dovedesc cărturarii braşoveni în context naţional: prima scrisoare în limbă română (Popa Bratu); primele cărţi de circulaţie în limbă română (Coresi); primele traduceri de literatură universală (dascălul Costea); prima gramatică (Dimitrie Eustatievici).

Mai amintim şi primul almanah-ca­len­dar (Petcu Şoanu); prima operetă românească (Ciprian Porumbescu); Imnul naţional (Andrei Mureşianu şi George Ucenescu); prima cronică cu subiect românesc (Protopopul Vasile şi Radu Tempea II); prima pravilă de comerţ (Emanuel Nichifor). În condiţiile în care și Braşovul îşi depune candidatura pentru a deveni capitală culturală europeană, considerăm mai mult decât o datorie de onoare să ne aplecăm asupra acestor valori, care zac încă sub colbul mărunt al ignoranţei.

Popa Bratu – autorul primei scrisori româneşti.

Înainte ca boierul Neacşu din Câmpulung să trimită la 1521 cunoscuta scrisoare judelui braşovean Hans Begner, Popa Bratu din Şchei (preot în perioada 1490-1515), a fost chemat la 1495 de „domnii din Sibiu” pentru a fi folosit ca „scriitor la Cetate”, adică translator de limbă română, slavă, greacă şi latină şi totodată preot pentru românii din Răşinari. În acest context, în 3 noiembrie 1495 a scris o primă scrisoare în limbă română (nepăstrată), dar consemnată în ,,Socotelile Sibiului”.
Funcţii similare îndeplineau grămăticii, consemnaţi în documentele germane de la Braşov, care copiau texte şi însoţeau delegaţii oficiali de la Braşov, aflaţi în misiuni diplomatice sau comerciale în ţinuturile româneşti. Acestora li se adresa diaconul Coresi în predoslovia Psaltirii de la 1577: „Drept aceea, fraţii mei preoţilor, scrisu-v-am aceste psaltiri cu otveat, de am scos din Psaltirea sârbească, pre limba rumanescă, să fie de înţelegătură şi grămăticilor”. Cu mult timp înainte de a tipări diaconul Coresi cărţile sale, în Şcheii Braşovului existau numeroşi grămătici, folosiţi în şcoală, dar şi în cancelaria Cetăţii. Nicolae Sulică remarcă prezenţa acestor grămătici în Şchei încă în secolul al XV-lea, iar documentele oficiale ale timpului surprind la sfârşitul aceluiaşi secol activitatea lui Gheorghe Grămăticul (1480-1506), iar pentru perioada 1531-1537, pe un alt grămătic Gheorghe, fapt ce pledează în favoarea afirmaţiei lui Nicolae Sulică, conform căreia în Şcheii Braşovului, în acelaşi timp, funcţionau mai mulţi grămătici. Şi într-adevăr, pentru aceeaşi perioadă cunoaştem activitatea grămăticului Radu, care însoţeşte pe popa Coman din Şchei la curtea voievodului muntean Vlad Călugărul (1481-1484). Apreciat pentru calităţile sale, la 1484 grămăticul Radu se stabileşte la Târgovişte, punându-se în slujba voievodului muntean.
În anul 1541, un alt Radu grămătic a plecat în solie la curtea voievodului Radu Paisie al Munteniei (1534-1545), primind ca recompensă din partea magistratului braşovean pe care îl slujise, 4 aspri şi 10 denari.

Diaconul Coresi şi scrisul în limba română

Odată cu aducerea tiparului coresian de la Târgovişte la Braşov (1556), nu numai că se asigura şi dota biserica şi şcoala cu noi cărţi atât de necesare, dar slujitorii bisericii şi ai şcolii deveneau implicit cadre capabile să sprijine cu competenţă activitatea de tipărire. „Şi dac-am cetit - scria Coresi în <Cartea cu învăţătură - Tâlcul Evangheliilor> din anul 1567 - bine am ispitit şi socotit şi am aflat că toate tălcuiesc, adeverează şi întăresc cu scriptura sfântă şi mie tare plăcută şi am scris cu tiparu voao, fraţilor, românilor, să fie pre învăţătură şi vă rog ca fraţii miei, să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea voi înşivă, cum că e mărgăritariu şi comoară ascunsă”. Este profesiunea de credinţă a unui cărturar, care, venind la Braşov, află tâlcul cărţilor scrise „în întunericul de cuvinte” slavon şi le oferă spre învăţătură românilor, fie ei cititori, dascăli, gramatici, preoţi şi ucenici.
Cea mai importantă colaborare între preoţii cărturari din Şchei şi diaconul Coresi se poate recunoaşte în condiţiile editării Cazaniei a II-a (1580-1581) tradusă de protopopii Iane şi Mihai, după Cazania de la Zabludov, tipărită de Ivan Fiodorov, „ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege oamenii ceia proşti” (n. n. fără carte). Existând alături de izvoarele lor şi tipărituri, nu putem să nu recunoaştem existenţa unei legături între fapta tipografică a lui Coresi şi mediul cultural din Şcheii Braşovului. Activând, deci, în Şcheii Braşovului, prin fapta sa tipografică, Coresi a devenit, implicit, şi un creator de şcoală, tipărind carte de învăţătură, formând meşteri şi ucenici în meşteşugul tipografiei, stimulând copiere de cărţi, traducerea şi procurarea lor şi mai ales răspândirea cărţilor în întregul spaţiu de limbă română. Folosite, în marea lor majoritate, şi ca manuale şcolare, cărţile coresiene au jucat un rol deosebit în instruire şi educaţie, în formarea de cadre. Nu poate fi trecută cu vederea activitatea colaboratorilor săi (tipografi şi ucenici), consemnaţi în prefeţe (Mănăilă, Călin, Şerban-fiul său etc.).
Contemporan lui Coresi, Popa Voicu (preot între anii 1572-1578) scrie „Învăţături morale din vieţile sfinţilor”. „Această carte, care se numeşte <Pentru învăţătură, fiecărui creştin în sf. biserică a Sf. Nicolae, în Şchei> am dat-o popa Voicu, pentru sufletul său, ca să fie întru veşnica pomenire şi ca să fie fiecărui om şi mic şi mare pentru învăţătură şi spre folos sufletului şi spre mântuire şi cârmuire… Dacă se va ispiti cineva să o ia, sau să o vândă fără ştirea tuturor clericilor, sau fără voia preoţilor, sau preoţii, dacă vor să o vândă, fără ştirea sau fără voia cititorilor acea să fie blestemaţi de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cei 12 apostoli şi de cei 318 părinţi, care au fost în Niceea şi să fie într-un loc cu Iuda şi cu Arie şi cu cei bărbaţi, care au strigat în faţa lui Pilat: <sângele lui asupra copiilor lor>, pentru învăţătura fiecărui creştin… ca să fie fiecărui om şi mic şi mare spre folos sufletului şi spre mântuire şi spre cărmuire”.

Primul text braşovean în limba română

Contemporanul său, popa Iane (1575-1591) şi el „scriitor la cetate”, colaborează cu protopopul Mihai (1578-1604) traducând „Cazania a II-a” (Evanghelia cu învăţătură) pe care o editează în Şchei diaconul Coresi la 1581. Lui îi datorăm redactarea celui dintâi text braşovean în limba româna. Este vorba de o scrisoare, prin care Iane, în calitate de „scriitor la cetate” consemnează intervenţia unor boieri din Ţara Făgăraşului „cu carte de la Miclaus diac … la jupânul Harjil Lucaci, judeţul din Braşov” în legătură cu uciderea unui secui din Săcele şi cu rănirea altor persoane de către nişte locuitori din Mandra Făgăraşului. Documentul este semnat: „Pis meseţa jun 20 dni (n. n am scris în luna iunie, 20 de zile), az pop Iane ispisah”. Descoperit mai întâi de Nicolae Iorga (59, p. 262-263), repus în circulaţie de Ion I. Roman (130, p. 69-73), documentul a fost datat, prin studiul filigranologic, de cercetătorul braşovean Gernot Nussbacher, pentru anul 1587 (99, p. 269-274) şi ne îngăduie să constatăm limbajul ales, capacitatea copistului de a mânui corect şi îngrijit limba română, cu atât mai mult cu cât acesta este doar un act de cancelarie.
Cel mai valoros cărturar al timpului s-a dovedit protopopul Mihai (1578-1604) de la care ni s-a păstrat până astăzi o mulţime de cărţi de înţelepciune şi de cult, între care „Cartea folositoare de suflet” a lui Efrem Sirul, „Cuvântările” împăratului bizantin Ion Cantacuzino şi „Leasviţa” lui Ioan Scărarul, datând din veacul al XV-lea. Tot el procură mai multe manuscrise folosite de diaconul Coresi pentru editarea primelor cărţi de circulaţie în limba română, între care un Liturgier, Sbornic, Octoih ş. a. În urma numeroaselor de­legaţii (peste 40) la curtea domnilor de peste munţi, reuşeşte să picteze biserica cu ajutorul voievodului Petru Cercel şi să clădească în piatră şcoala românească, a cărei clădire se mai păstrează şi azi.

Traduceri valoroase

Veacul al XVII-lea se deschide prin activitatea deosebită a protopopului Vasile (1586-1659), autorul primei cronici cu subiect românesc (1629) şi a primului Parimier românesc. Cronica, al cărei original s-a pierdut, fiind interpolată în cronica lui Radu Tempea (ms. 39din muzeul şcolii) şi reprodusă în colecţia de documente germane braşovene, avea să cunoască un larg interes din partea cronicarilor care i-au urmat, cât şi din partea istoricilor care i-au semnalat importanţa. O regăsim tran­scrisă şi în cronica lui Iosif Trausch, „Colectaneea zu einer Particuler Historie von Cronstadt” (manuscris din secolul al XVIII-lea, aflat la Arhivele Statului din Braşov), cât şi în manuscrisele semnate în aceeaşi perioadă de Radu Duma sau „Cronica anonimă”, publicată de N. State Istoricii Ştefan Meteş, Ioan Lupaş, Nicolae Sulică, Sterie Stinge, Octavian Şchiau şi Elena Bot, i-au dedicat valoroase pagini, pline de aprecieri. Deşi a fost concepută pe un plan mai vast, pentru a trata istoria completă a Bisericii „Sfântul Nicolae”, surprinzând şi realităţi privind istoria Moldovei şi Munteniei, cronica s-a menţinut, cu mici excepţii, în spaţiul de activitate al propriei familii. Pentru aceasta pledează şi titlul cronicii: „Spunere precum au fost lucrul şi cum au căzut preoţia la acest loc, la această sfântă beseareca, din popa Pătru cel Bătrân, până la poapa Constantin şi cum cu luptă trudindu-se au ţinut sfânta beseareca şi s-au nevoit cu multă osteneală, de au purtat lucrurile legii, de nu s-au schimbat”.
Cea de a doua contribuţie a sa o reprezintă traducerea şi copierea primului Parimier românesc, aflat în arhiva muzeului (ms. 36). Constând din 67 file, in folio, legat în piele roşie şi carton, manuscrisul cuprinde trei fragmente de parimii, de proporţii diferite (14, 6. şi respectiv 46 file), scrise în cea mai mare parte de protopopul Vasile, care se şi semnează. Recunoaştem în cronicarul şi protopopul Vasile pe cărturarul, care a slujit în egală măsură şcoala şi obştea, deschizând drum nou în istoriografie şi continuând frumoasa tradiţie a copierii şi traducerii de cărţi în Şcheii Braşovului.
Pe altarul culturii i-a urmat dascălul Costea (1689 ?-1704), care a încălzit sufleteşte poporul cu celebrele sale traduceri de literatură populară, rămase într-un Miscelaneu, păstrat la Academia Română (ms. 1436), între care amintim aici „Fiziologul”, „Floarea darurilor”, „Cosmografia”, „Legenda Sibilei”, „Istoria lui Esop” ş.a.
Contemporan lui, Alexandru Polonul (1690-1700), „un polon din Liov – după afirmaţia lui Nicolae Iorga – s-a stabilit la Braşov, un dascăl învăţat care ştia limba ţării de unde venise, limba aceleia în care se aşezase şi pe lângă acestea, ceva latineşte, greceşte, slavoneşte”. Activitatea dascălului Alexandru, în Şcheii Braşovului, se înscrie printr-o dăruită muncă de traducere şi copiere de cărţi care completa fericit obligaţiile sale şcolare. Traduce mai întâi „Penticostarul”, pe care-l definitivează abia în anul 1694, folosindu-se, cu siguranţă, de tipăritura slavă a lui Sweipold Fiol din anul 1491, aflată azi în arhiva muzeului. După 3 ani, în 1697, traduce şi copiază Psaltirea slavo-română cu tâlc, continuând astfel tradiţia încetăţenită în Şchei, încă din epoca coresiană.
Candid Muşlea îi atribuie şi valoroasa carte de educaţie morală, „Amartolon Sotiria”, pe care o traduce din limba greacă, după cartea veneţiană a lui Agapie Landos, din 1641. Tot în perioada braşoveană începe traducerea din limba rusă a „Patericului lavrei Pecerska” din Kiev, subtitlul „Pateric, adecă otocenicul de la Pecerskaia, care cuprinde întru sine, ţiînd viaţa sfinţilor, a prea cuvioşi şi de Dumnezeu purtători, părinţii noştri, carei stralucire în peşteri”, folosind drept izvor „Patericul” tipărit la Kiev în 1661. Gândurile dascălului de şcoală se pot înţelege şi dintr-o mărturisire, predată în manuscris: „Învăţându-ne peste toate zilele cu meşteşugul scripturii… întru cât toate dihăniile din tânăra vreme se învaţă a ţinea acele deprinderi până într-adânci bătrâneţe şi încă şi pomii, orice fel de roade ar avea de tânăr, aşa sunt până la sfârşit şi măcar şi vasul întru care s-a pus lucruri mirositoare, până se sparge hârburile lui miroase ca acela, tot astfel şi firea omenească până la moarte îşi păstrează obiceiul”.

Primul calendar almanah

Petcu Şoanu (1706-1741) autorul primului calendar almanah din literatura noastră, a marcat prin acesta „începutul pătrunderii elementelor progresiste în literatura noastră fiind – după aprecierea lui Mircea Tomescu – prima carte cu conţinut laic, care a circulat intens, iar manuscrisele copiate după textul imprimat şi ajunse până la noi dovedesc că acest calendar a fost cunoscut tuturor ţinuturilor româneşti”.
Ştefan Ioanovici tatăl (1757- 1782) şi Ioan Ştefanovici fiul, dascăli ai şcolii din Şchei, sunt ctitorii unor deosebite realizări în munca de traducere a cărţilor de înţelepciune în limbă română. În 1807, cu cheltuiala fraţilor Costantin şi Ion Boghici, editează celebra carte „Fiori di virtu” („Floarea darurilor”), tradusă în Şchei de predecesorul său, dascălul Costea, în anul 1690. Popularitatea cărţii este bine cunoscută, fapt dovedit de numeroasele ediţii realizate la scurt timp după prima editare: 1808, la Braşov, în tipografia lui Friedrich Herfurt, la Sibiu şi în 1864 la Bucureşti.
Folosindu-se de ajutorul financiar şi sprijinul moral al fraţilor Boghici, în 1806, a tradus şi a editat, împreună cu Ion Barac (şi el dascăl al şcolii din Şchei) „Ceaslovul bogat – Orologhionul”, atât de mult folosit în şcoala timpului. În predoslovie, adică „înainte cuvântare către pravoslavnicii cetitori”, Ion Ştefanovici mărturiseşte ajutorul dat de fraţii Boghici „ca unii carii în multe feluri şi chipuri, bine face, lipsiţilor; n-au încetat, săracilor mână de ajutoriu a da, nu a întârziat, ci cu râvnă călduroasă... au ajutat pe mulţi, atât în faptele cele sufleteşti, cât şi în cele trupeşti. Primiţi-o, dară cu dragoste - spunea Ştefanovici în încheiere - pentru că fără nici o îndoială, orice carte ar fi de lipsă, cu toată dragostea va mulţumi pe fieştecare întru cele sufleteşti... pentru a împărţi şi a înmulţi talentul cel încredinţat, iar nu a-l îngropa“ (CV. 926, p. 1-3). După un an, în aceeaşi colaborare cu Ion Barac şi cu sprijinul material al tipografilor Ioan şi Constantin Boghici „cu osteneală” editează „Psaltirea”. Istoricul Sulzer îi atribuie „lui popa Ştefan din Braşov” şi traducerea „Analelor lui Baronius din Tâlcul Liturghiei”, o carte apocrifă, mai puţin cunoscută, tipărită în anul 1808, după ce a fost revizuită de Dimitrie Eustatievici.
Din cronica anonimă a Braşovului aflăm că „Ion Ştefanovici multe cărţi au scris, carele le-au tălmăcit de pre limba muscălească pre limba rumânească, osăbit de aceasta, având mare osârdie cătră norod, de multe ori, cu multe învăţături i-au învăţat”. Probabil că viitorul ne rezervă mărturii care să confirme spusele cronicii. Atribuim tatălui său, purtător al aceluiaşi nume, „Livada duhovnicească”, valoroasa carte a lui Ioan Moshos, tradusă - după cum se specifică în însemnarea autografă - în anul 1777 de „părintele Ştefan Ioanovici ot Bolgrasec (Şchei)”, când viitorul dascăl, de care ne ocupăm, nu avea decât opt ani. Din însemnările marginale ale manuscrisului, aflat azi în Biblioteca Academiei sub nr. inv. 2381, rezultă că izvorul acestei cărţi „s-au aflat în vivlioteca părinţilor celor vechi sau scriitorilor bisericeşti în tomul al doilea, greceşte şi latineşte”, iar împrejurările traducerii sunt relatate pe larg: „Văzându-se râvna părintelui Ştefan Ioanovici... că pofteşte să fie întreagă, nevoindu-să foarte mult şi preaosfinţitul episcop de Cernavodă, chiriu chir Neofit, întamplandu-să a fi la Braşov, din întâmplarea vremurilor... care acest preacuvios episcop au fost tălmăciuitor la limba grecească... fiind silitori la limba latinească şi dumnealor, chir dascălul ~Radu Duma de s-au putut desăvârşit a să tălmăci pre limba rumânească. Şi eu (n. n. Ştefan Ioanovici) cetind la această carte şi văzând lucru prea cuvios, m-am îndemnat şi o am scris, 1777, ianuar, 27 Ş(tefan) I(oanovici)”. Credem că asupra acestor cărturari din familia Ştefanovici (tată şi fiu), literatura de specialitate n-a spus ultimul cuvânt, dat fiind faptul că opera lor de copiere, traducere şi editare este incomplet cunoscută.