Ctitori braşoveni de limbă şi cultură românească (II)

Adâncindu-ne în noianul de documente braşovene, constatăm cu uşurinţă priorităţile valorilor de limbă şi cultură pe care le dovedesc cărturarii braşoveni în context naţional: prima scrisoare în limbă română (Popa Bratu); primele cărţi de circulaţie în limbă română (Coresi); primele traduceri de literatură universală (dascălul Costea); prima gramatică (Dimitrie Eustatievici).

Dimitrie Eustatievici (1730-1796) – creatorul primei gramatici românești (1757), fiu al protopopului Eustatie Grid din Şchei, învaţă carte în şcoala condusă de tatăl său, iar în anul 1744 este înscris la prestigioasa Academie Teologică din Kiev (înfiinţată de mitropolitul român Petru Movilă), unde, învăţând în limbile de cultură ale timpului, slava, latina şi greaca, îşi însuşeşte vaste cunoştinţe de cultură universală, obţinând două atestate de studii emise de prefectul Academiei amintite. La numai doi ani de la sosirea în ţară definitivează prima gramatică românească la 1 septembrie 1757. Prin faptul că Dimitrie Eustatievici închina gramatica sa domnului Constantin Mavrocordat, căruia îi dedica în prefaţă şi un cuvânt de afierotisire pentru vrednicia de apărător învăţăturilor celor adevărate, poate că dascălul şcheian întrezărea posibilitatea tipăririi cărţii sale în Muntenia. 

Prin lucrarea sa, Dimitrie Eustatievici nu numai că urmarea o adaptare după gramaticile latineşti, slave sau greceşti, şi neavând un alt model în limba română, realizează o carte proprie limbi noastre, pusă în slujba educaţiei şi funcţiei multilaterale a cititorilor. La aceasta contribuie şi exemplele aplicative, folosite mai mult în cartea de sintaxă constând în probe, cugetări, diferite fraze cu conţinut educativ extrase din Biblie sau din operele unor scriitori şi filosofi antici ca: Homer, Aristotel, Demostene, Plutarh, Platon, Socrate, Herodot ş. a.
Se poate remarca - după constatarea lui N. Ursu - că, în ciuda multor modele folosite, fiind „ştiutor de mai multe limbi europene”, efortul lui Eustatievici de a oglindi în lucrare cât mai judicios structura morfologiei şi sintaxei limbii române, de a consemna cu grijă eventualele excepţii de la regulile stabilite de a face să se vadă‚ „deşteptăciunea limbii româneşti, cât este şi ce fel şi cât este dialectul românesc mai îndestulat decât alte dialecte”, este încurajat de succes.
Începând din 1786, când se înfiinţează directoratul şcolilor naţionale neunite din Transilvania cu sediul la Sibiu, Dimitrie Eustatevici este numit primul director al acestei prestigioase instituţii după ce funcţionase o scurtă perioadă de timp ca secretar episcopal la Răşinari şi Sibiu.
Tot la Sibiu, în anul 1789, Eustatievici tipăreşte „Ducere de mână sau povăţuire către sau socoteala” cu text bilingv, român-german, folosindu-se, desigur, de manualul lui I. Fellinger, publicat la Viena (1774) pentru şcolile elementare săseşti.
În anul 1790, în aceeaşi tipografie sibiană, se edita „Dezvoaltele şi tâlcuitele evanghelii a dumunicilor sărbatorilor şi oarecărora zile”, din care s-a păstrat un exemplar şi în arhiva din Şchei (C. V. 419). După cum apreciază autorul în prefaţă (f. 2-6), „cartea este rânduită a se ceti… pentru că e plină de învăţătură şi sunt vrednice (epistolele) de a se cerceta şi a se înţelege… ca să ştim învăţăturile pentru obiceiurile cele bune ale noastre”. Cartea conţine, pentru prima data, o metodică de predare în şcoala timpului.
În prefaţa acestei cărţi se face referinţă la o altă carte a sa, numita „Cartea iadului”, despre care nu avem cunoştinţă, nefiind înregistrată nici în Bibliografia Românească Veche şi nici în alte studii de specialitate. După un an, tot pentru trebuinţele şcolii, Eustatievici tipăreşte „Sinopsis, adecă cuprinderi în scurt a cei vechi şi cei noao scriituri, adică a Biblii”, reeditată la Sibiu în anul 1808, în tipografia lui Jan Bart şi la 1830, în cea a lui Georgius de Clozius.
În condiţiile în care, în toate regiunile ţării, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apar bucoavne, Eustatievici editează, la Sibiu, în anul 1788, „Bucoavna pentru pruncii cei rumăneşti”, propunând text bilingv, român şi german.
În anul 1792, tot la Sibiu, Eustatievici redactează un alt manual, intitulat „Scurt izvod pentru lucruri de obşte şi dechilin în scrieri de multe chipuri”, pe care îl tradusese din limba slavă „pentru trebuinţa catehetilor şi dascălilor neuniţi”, pregătind astfel material didactic pentru şcoala pedagogică de la Sibiu.
Istoricul braşovean Ioan Pop apreciază că şi „Cronica Braşovului”, „socotită anonimă a fost scrisă de Dimitrie Eustatievici şi după modelul ei s-au copiat ulterior celelalte cronici publicate de N. State şi I. Crăciun”.
În ultimul an al vieţii, „cu preţul vătămării sănătăţii şi scurtarea vieţii sale”, traduce şi tipăreşte, la Sibiu, „Alexandria sau viaţa lui Alexandru Macedon”, din care am putut identifica, în Şchei, un exemplar, lipsit de prefaţă şi fila de titlu (C. V. 1181).
La sfârşitul cărţii, Eustatievici adăuga o frumoasă poezie având ca tema vitejia. Animat de idealuri iluministe, încearcă, în anul 1789, să pună bazele unei reviste româneşti, în Ardeal, cu numele „Foaia română pentru econom”, pe care voia să o editeze sub egida Societăţii filosoficeşti a Neamului Românesc din Marele Principat al Ardealului. Autorităţile guvernamentale ale Transilvaniei, apreciind că „Dimitrie Eustatievici este unul din cei rumâneşti bărbaţi, care şi-a dobândit merite mari pentru întemeierea şcolilor normaliceaşti”, înaintează Curţii din Viena propunerea cărturarului, însoţind-o de o rezoluţie favorabilă editării acestei reviste. Doar moartea timpurie a lui Eustatievici zădărniceşte valoroasa iniţiativă.
Ca o apreciere finală, considerăm semnificativă remarca făcută de Nicola Albu, privind valoarea cărturarului braşovean, similară cu cea a lui Gheorghe Şincai: „ca nişte orimduiti preste aceste şcoli directori, Dimitrie Eustatievici şi Gheorghe Şincai, se învoiesc despre deşteptarea şi buna creştere a copiilor celor româneşti. Aceşti de laudă vrednici domni - încheia referentul - multe cărţi rumâneşti, cu vătămarea sănătăţii şi scurtarea vieţii sale, pentru treaba pruncilor celor rumâneşti au făcut şi în tiparul lumii le-au dat”.

Teodor Corbea

Cel dintâi specialist în lexicologie, Teodor Corbea, este cel de-al doilea fiu al dascălului şi gocimanului Ion Corbea. Învaţă şi el în şcoala din Şchei, familiarizându-se aici cu limbile latină şi greacă, graţie dascălilor Enache şi Necula Câmpulungeanu, sub a căror îndrumare sfârşeşte cursul elementar. Apreciat de Constantin Brâncoveanu pentru calităţile sale de copist, Teodor Corbea este angajat, în anul 1698, ca „pisariu” în cancelaria Muntenilor, fiind retribuit, pentru serviciile aduse cu suma de 120 de taleri anuali.
În anul 1703 i se încredinţează prima misiune diplomatică, fiind trimis la Moscova, împreună cu căpitanul Luca Ioan, în interesul domnului muntean. După opt ani, în urma altor şcoli se stabileşte definitiv în Rusia, însoţindu-l pe spătarul Toma Cantacuzino. Aici i se încredinţează funcţia de „vel pisariu i canţelar a preaputernicii Imperatorii Moskineşti”, cu sediul la Petersburg.
Impulsionat de mediul de cultură pe care-l întâlneşte aici, în liniştea cancelariei sale, Teodor Corbea se dedică scrisului. Mai întâi, parcă pentru a continua tradiţia cronicărească a lui Vasile cronicarul din Şchei, realizează o „Însemnare pentru solia mai marelui meu frate, David Corbea, pentru voroava ce a avut cu Turculeţ, rohministru şi alţi rohminiştrii moldoveni şi pentru răspunsul ce au luat acum, când au fost să se întoarcă”, manuscris tipărit abia în anul 1877 de istoricul Grigore Tocilescu, care, remarcând lirismul şi expresia literară şi artistică a textului, evidenţiază valoarea de scriitor a lui Tudor Corbea.
Cea mai importantă lucrare a sa, care îl situează printre primii lexicografi români, fiind alcătuită în jurul anului 1700, este „Dictiones latinae cum valachicae interpretatione”, prefaţând cu un secol înainte celebrul Lexicon de la Buda (1825) al reprezentanţilor şcolii Ardelene. Cele 377 de file ale dicţionarului, în format 30 x 32 centimetri, scrise în cursivă pe două coloane, folosind grafia chirilică pentru textul românesc, cuprinde circa 34.000 de articole. Pe lângă numeroşii termeni de geografie, istorie, ştiinţă, întâlnim un număr apreciabil de forme ardeleneşti, dialectale şi arhaisme.
Patronul spiritual al acestui dicţionar latin-român este cunoscutul episcop al Buzăului, Mitrofani, traducătorul primelor Mineie în limba română, tipărite la Râmnic. Deşi nepublicat, prin circulaţie şi întrebuinţări ulterioare, manuscrisul îşi are meritul de a fi adus, ca şi lucrările reprezentanţilor Şcolii Ardelene, argumente privind latinitatea limbii şi romanitatea poporului român.
O altă lucrare de valoare a lui Teodor Corbea este „Psaltirea în versuri”, realizată în jurul anului 1725 la circa 50 ani după opera, cu acelaşi titlu, a lui Dosoftei, dar fără întrebuinţarea acestui valoros izvor. Dăruindu-l în acelaşi an bisericii din Şchei în semn de recunoştinţă pentru şcolarizarea sa, manuscrisul ajunge în posesia lui Timotei Cipariu, care, în anul 1866, îl popularizează, descriindu-l şi apreciindu-l pentru valoarea sa literară.

Familia de cărturari Duma din Şchei

Din familia de cărturari Duma din Şchei, consemnăm aici pe Ion Duma şi Radu Duma. Despre Ion Duma-dascălul ştim că la 26 august 1758 primea retribuţia de dascăl pentru trei luni lucrate, în condiţiile în care obştea din Şchei făcea eforturi pentru a ridica în piatră etajul şcolii. Acum începe să scrie „Protocolul Dascălilor”, catastif în care înscrie şi angajamentul său ca „dascăl de cântări”. Cunoscător al limbii greceşti, Ion Duma se angajează la 28 august 1767 „din buna voie a sa să înveţe patru copii, fără plată, în limba greacă, cu învăţături şi cântări, toată orânduiala bisericii”.
Din 1751 definitivează o Psaltichie românească semnând-o „smeritul şi plecatul Ion sin Radu Duma braşoveanul”, „în zilele prea luminatului domn Ioan Grigorie Ghica Voevod”, din porunca mitropolitului Neofit. Îşi încheie manuscrisul cu 35 de stihuri originale, prefigurând prin stil şi conţinut Testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu: „Că iată s-au tălmăcit, spre al vostru folos,/ Care cu nevoinţă, de pre grecie s-au scos,/ Prin cuvinte rumâneşti şi prin glasuri greceşti,/ Inima şi sufletul să ţi le-ndulceşti”, stihurile lui Ion Duma fiind scrise la 1751, cu mult înainte de cele ale poetului muntean.
După zece ani, traduce şi copiază în Şchei „Teologia dogmatică şi polemică”, (11 august 1761), încorporând în conţinutul manuscrisului teze cu privire la deosebirile religioase dintre ortodocşi şi catolici. La 8 aprilie 1774 încheie traducerea şi copierea cunoscutei cărţi „De imitationi Cristi” a lui Toma de Kempis, carte care a cunoscut în Europa o circulaţie fără egal în epocă. La Biblioteca Academiei Române, sub cota 2489 se găseşte un „Miscelaneu teologic”, tradus şi copiat de Ion Duma în anul 1763, din conţinutul căruia înserăm: „Tâlcuire la Apocalipsis a sfântului apostol şi evanghelistul lui Hristos, Ioan Bogoslovul”, „Cazania lui Efrem Sirul”, „Omilia lui Ioan Zlataust”. Cartea se încheie cu 22 „Stihuri după suma capetelor ce se află în Apocalipsis”, confirmând încă o dată calităţile poetice ale acestui copist antecesor lui Văcărescu.
Înainte de a se stinge din viaţă, Ion Duma lasă prin testament, pentru şcoala pe care a slujit-o, trei Octoihuri „oder Schulbucher”, folosite pentru redactarea muzicii (Arhivele Statului Braşov, Fond „Acte judecătoreşti”).
Radu Duma – dascălul, aşa cum scrie cronica anonimă, contemporană lui, „fiind fiul răposatului părinte Dimitrie Duma… care acum au rămas dascăl şi cântăreţ la această biserică. Acest dascăl, fiind cuvios şi vrednic, multe cărţi au tălmăcit şi au scris latineşte, greceşte şi sârbeşte socotind fieştecare din cei cu pricepere că mare dar are de la Dumnezeu, să-i lungească viaţa şi să lumineze spre cele mai bune şi folositoare. Aşadar o carte de vizită, care-i stabileşte locul de frunte în familia Duma.
Ştim, aşadar, că Radu Duma avea catalog cu numele şcolarilor pe care-i învăţa scrisul, cititul, socoteala şi cartea de legi. Nicolae Albu îl considera pe Radu Duma drept autenticul tălmăcitor al „Halimei” (1001 de nopţi), a cărei traducere se încheie la Braşov la 30 martie 1786, în timp ce alţi cercetători o atribuie lui Ioan Barac, traducerea făcându-se tot în Şchei.
Însemnarea de cronică apreciază că Radu Duma „multe cărţi au tălmăcit de pe limba latinească, grecească şi sârbească pe rumânească”. Totuşi nu ne este cunoscută decât „Livada duhovnicească sau Raiul nou” tradusă şi copiată la îndemnul socrului său, fostul dascăl Ştefan Ioanovici, după cunoscuta carte a lui Ioan Moshos.
La 29 octombrie 1787 Radu Duma definitiva o altă carte, numită „Piatra Credinţei”, tradusă după un exemplar dăruit de Elisaveta Petrovna, tipărit la Moscova în anul 1728, aflat astăzi în Şchei (C. V. 137). Manuscrisul, păstrat în Biblioteca Academiei (ms. 2556), constând din 224 file, în format 35x25 cm, în scriere cursivă, pe două coloane. Titlul încadrat într-un chenar, ca şi la Mineie, cuprinde, sub forma unui prăznicar, portretele sfinţilor, redă, între altele, disputa cu luteranii, minunile sfântului Ioan Botezătorul, disputa cu calvinii, tălmăcirea Euharistiei, semnificaţia lumânărilor aprinse pe mormânt etc. Definitivează în anul 1780 „Piatra Sminteniei, sau tălmăcirea cea povăţuitoare a începuturilor pricinilor dejghinării amândurora bisericilor”, cu conţinut similar „Pietrei credinţei”.
În anul 1782 finalizează un alt Miscelaneu aflat de asemenea, în Biblioteca Academiei Române (ms. 1132). De mare popularitate s-a bucurat, însă, „Preoţia” sau „Îndreptarea preoţilor”, o carte tradusă de Radu Duma după episcopul Calinic, tipărită mai întâi la Viena, în anul 1786 şi apoi la Sibiu după trei ani. Un exemplar din ediţia sibiană se găseşte în arhiva muzeului din Şchei (C. V. 1151). În predoslovia cărţii, Radu Duma afirmă: “Cu mare fierbânţeală am dorit a mă cuprinde sub braţele cele părinteşti şi a primi această cărţulie… nefiind povăţuire de o îndreptare ca aceasta în limba noastră părintească românească, m-am sârguit cu mare poftă sufletească a o tălmăcii din limba slavonească şi al doilea de pre cea grecească, care carte se află între acestea două limbi tipărită. Deci acum, văzând liniştea patriei şi bucuria care înfloreşte ca un crin bine miresmat întru luminarea limbii româneşti, cu tot felul de şcoale normaliceşti, mă ţiu încredinţat cu această puţintică osteneală care cuprinde pentru îndreptarea greşelilor celor ce se întâmplă şi pentru vindecarea de cele întâmplătoare rane, cu dohtoria cărţulii acesteia, fiind de mare trebuinţă... însă mie, smeritul, cela ce şi eu am dorit a avea cartea acesta în tipariu… al pravloslavnicii voastre tuturor smerit şi doritor de spăsenie, dascălul Radu Duma, 1789”.
Mergând pe linia înaintaşilor săi (David Corbe, Dimitrie Eustatievici, Eustatie Grid, Vasile Hoban) Radu Duma editează, între alte cărţi, şi „Viaţa lui Petru cel Mare” (1783), urmată la doi ani de „Viaţa marelui cneaz Dimitrie Ivanovici” (1785) şi o „Istorie din ce pricina au început împăratul turcilor asupra împărăţiei muscalilor oaste”, redând evenimentele petrecute în Rusia între anii 1768-1774.
Traducând, copiind şi editând cărţi, Radu Duma dascălul, se dovedeşte un om al timpului său, înscriindu-şi numele în galeria cărturarilor şcheieni, profund ancoraţi în mişcarea de luminare a poporului, prin învăţătura cărţilor.