Cu gesturi ample, Îl primesc pe Dumnezeu în sufletul lor

Gesturile lor biciuiesc aerul pe care îl respiră, cu mişcări repezi declarându-şi, în faţa icoanelor nenumărate, iubirea faţă de Dumnezeu şi împăcarea cu oamenii. Copiii surdomuţi te primesc în rândul lor cu o curiozitate iscoditoare, însă, până nu sunt convinşi de bunele intenţii, nu te integrează în mijlocul lor nici măcar pentru câteva ore. "Foarte greu primesc un "auzitor" în cercul lor, însă, dacă le oferi căldură şi sinceritate, atunci ei te acceptă", ne lămureşte profesoara Aurelia Oarză, dascălul care le arată calea spre Dumnezeu copiilor cu deficienţe auditive de la Grupul Şcolar "Vasile Pavelcu" din Iaşi.

Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, deopotrivă, vine şi îl ajută şi pe cel fără de o mână, şi pe cel fără de minte, şi pe cel fără de grai, şi pe cel fără de auz. Iar copiii de la Grupul Şcolar "Vasile Pavelcu" au înţeles că Dumnezeu nu le-a dat această cruce, a surzeniei şi muţeniei, pentru a-i pedepsi, ci pentru a-i ajuta să se mântuiască, să se numere în rândul drepţilor. "Dumnezeu ne dă toate aceste boli pentru mântuire, pentru iertare, ca noi să ajungem alături de îngeri, de sfinţi şi de El, în locul numit rai", le explică în limbajul mimico-gestual doamna profesoară Aurelia Oarză, o femeie care a înţeles, în urmă cu 9 ani, că menirea ei în această viaţă este să-L facă auzit pe Dumnezeu în inima acestor copii cu deficienţe auditive. "Îl simt pe Dumnezeu cu mine" Cu o sinceritate debordantă, ne spune că primul gând al ei, în momentul în care a ajuns în mijlocul copiilor surdomuţi, a fost să plece. "Am zis că plec, sincer vă spun, acesta a fost primul meu gând: după un an de zile îmi voi căuta un alt post. Era foarte greu, astăzi învăţam semnele, a doua zi le uitam, dar până la urmă am zis că trebuie să înving, Dumnezeu îmi cere acest lucru. Nici acum nu le ştiu toate semnele, dar mai fac asocieri. Şi nu mai plec de aici, se pare că asta e menirea mea", a spus doamna profesoară. Când am intrat în laboratorul de Religie, elevii învăţau despre sărbătorile din calendar: "Fecioara Maria este deasupra îngerilor pentru că ea L-a născut pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…"; glasul doamnei profesoare era însoţit de limbajul mimico-gestual. Dintr-odată au început să şfichiuie aerul: am intrat în lumea lor, iar curiozitatea i-a îndemnat "să se întrebe" şi "să o întrebe" pe doamna ce căutăm acolo: "Să mai scriem nişte prostii la ziar?", ne-a tradus doamna Oarză cuvintele unei fete oacheşe, cu părul creţ, dar cu o neîncredere croită în jurul gurii. "Doamna şi domnul (reporterul şi fotoreporterul) au venit doar să afle cum Îl primiţi voi pe Dumnezeu. Şi vom merge şi la sfânta biserică după ce vom face lecţia în clasă...", le răspunde profesoara. S-au liniştit dintr-odată şi au început a zâmbi. "Foarte greu primesc un "auzitor" în cercul lor, însă, dacă le oferi căldură şi sinceritate, atunci ei te acceptă", ne lămureşte dascălul care le arată calea spre Dumnezeu copiilor cu deficienţe auditive de la Grupul Şcolar "Vasile Pavelcu" din Iaşi. Am descoperit apoi o clasă a VI-a de copii deosebiţi, care îşi înlocuiesc părinţii, lăsaţi acasă, cu profesorii. "Am venit de mic aici, eram, cred, la grădiniţă. Părinţii mei sunt acasă, îi văd o dată la două săptămâni, iar eu am venit aici ca să învăţ. Dumnezeu este mereu cu mine, Îl simt aproape, că mă ajută şi, astfel, m-am obişnuit", ne gesticulează cu timiditate un băieţel pe nume Marian Rotaru. "Este foarte deştept, însă timid şi ruşinos", îl scuză doamna Oarză. Cu aceşti copii, profesoara de Religie participă la olimpiade pentru că "sunt foarte talentaţi, fac nişte icoane extraordinare", iar mărturie ne stau zecile de desene atârnate de pereţii sălii de clasă. "Cu adevărat, pentru aceşti copii, o imagine face cât o mie de cuvinte…", ne asigură dascălul. Chiar dacă nu reţin rugăciunile, ei sunt sinceri, "se roagă cum ştiu ei mai bine" şi, ce este mai important, Îl simt pe Dumnezeu şi se străduiesc să facă voia Lui. "Doamnă, se aude părintele" Cel mai mult însă le place copiilor la biserică, astfel că doamna profesoară îi duce în deseori la Catedrala mitropolitană din Iaşi. Mergând cu ei alături şi aşteptând să atingi moaştele Sfintei Parascheva, îţi dispare ca prin minune orice gând mânios şi nu poţi decât mulţumi lui Dumnezeu pentru bunătate. "Celor care aud le spun că trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că Se află lângă ei şi pot vedea şi simţi cât le este lor de greu", spune cu blândeţe Aurelia Oarză, o profesoară devotată trup şi suflet acestor copii cu deficienţe de auz. În biserică, analizează fiecare mişcare a preotului, a celor din jur şi caută să audă cu inima cuvintele din Sfânta Evanghelie. "Doamna, se aude slujba!"… şi faţa i s-a luminat deodată, bucuria l-a cuprins întru totul. "Cei care au aparate auditive aud zgomote şi, pentru ei, acest lucru este extraordinar. Cei hipoacuzici nu au diminuată cu totul acuitatea auditivă, astfel că ei mai aud frânturi de zgomote, însă bucuria este cu atât mai mare pentru ei, cu cât aud cuvântul Domnului cum răsună în sfântul lăcaş", ne explică doamna profesoară. La ieşirea din sfânta biserică, elevii primesc încă o lecţie binevenită, de care au mare nevoie la această vârstă a lor, când lumea li se pare mai complicată, când se lovesc de multe neînţelegeri şi neîmpliniri: "Ca de fiecare dată când ieşim de la Biserică, vă spun să fiţi cuminţi şi, pe cât posibil, să nu faceţi păcate. Să nu cumva să căutaţi să vă luaţi singuri viaţa, este un cadou pe care vi l-a dat Dumnezeu şi trebuie păstrat până când murim. El hotărăşte când murim, nu noi, şi, chiar când suntem toropiţi de probleme încrâncenate, de boli foarte grele, trebuie să ne gândim că Dumnezeu ne dă toate acestea pentru mântuire, pentru iertare, ca noi să ajungem alături de îngeri, de sfinţi şi de El, în locul numit… rai. Trebuie să fim fericiţi cu orice ne dă Dumnezeu, bucurii sau greutăţi". Şi, în ciuda greutăţilor, copiii surdomuţi sunt fericiţi în lumea lor. Ar putea fi mult mai fericiţi şi în lumea noastră, dacă am avea timp să le înţelegem durerea, dacă am avea timp să îi privim ca pe nişte semeni egali ai noştri, întrucât, în ciuda faptului că vorbele lor se nasc din dansul degetelor şi al mâinilor, ei simt la fel ca noi.