De-a lungul timpului, sărbătoarea Paştilor a fost atât un prilej de reflecţie şi bucurie colectivă, cât şi o realitate la îndemâna poeţilor pentru a se cunoaşte mai bine pe ei înşişi şi a atinge nişte limite remarcabile ale expresivităţii artistice. Poezia română cuprinde numeroase poeme inspirate de evenimentele pascale, a căror reuşită a fost garantată tocmai de sublimul temei alese.
De la Arghezi şi Blaga, trecând prin Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, până la Ioan Alexandru şi Daniel Turcea sau, mergând mai încoace, spre Sorin Mărculescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ileana Mălăncioiu ori Ana Blandiana, poetul român nu s-a sfiit să abordeze un asemenea subiect major prin care a putut să se autorafineze şi, în acelaşi timp, să transmită cititorilor săi un sentiment religios potenţat prin mijloacele literare. Transcendenţa de-a pururi învăluitoare şi imanenţa care musteşte de simboluri formează de fapt structura adevăratei poezii religioase, în care prin înverşunări suave şi învelişuri diafane este asigurată împlinirea estetică.
Poezia noastră, şi în general toată poezia care se ocupă de ce e mai presus de simţuri, a evitat să pună în evidenţă dureroasa ruptură dintre sacru şi profan, accentuând tocmai perfecta continuitate dintre ţesuturile universului. Ceea ce este dincolo se regăseşte de fapt şi aici, în imediata noastră vecinătate, fiindcă altfel nu am mai putea crede în mântuire. Poezia constituie o asemenea punte, un ligament binecuvântat care uneşte palierele lumii de foarte sus până foarte jos, de la lumina stelelor până la firele anonime de iarbă. Marii poeţi mistici au avut vocaţia abisurilor insondabile, dar au regăsit şi lângă ei dimensiunea aceasta a nenumitului, desenând pe carnea omului, ca într-o carte, flori ale stigmatului prin care suferinţa dobândeşte un sens redemptiv. Acesta şi este rostul scrierii şi al lecturii, defrişarea şi îmblânzirea sufletului asfixiat de aglomeraţia zilnică. Poemele pe care le-am ales ne direcţionează spre o înţelegere şi o simţire a cerului care de Paşti e cel mai înalt şi luminos. Sau ne adâncesc în miezul suferinţei care de la un anumit nivel ajunge transparentă. Nu este vorba de poeme ilustrative, pedagogice, didactice, în care Paştele este „explicat” pe înţelesul cititorilor de poezie. Dimpotrivă, sunt poeme puternice, criptate, dospite îndelung pentru a se aşterne în pagina cărţii ca nişte zăpezi imaculate. Sau ard ca nişte flăcări care luminează la miezul nopţii. Sărbătoarea, oricum am lua-o, este precum o scară de la care începe ascensiunea celui flămând de cer.
Înviere
Lucian Blaga
În azur se simt întoarceri
vânăt fum de vreascuri ude
s-a întins în tot oraşul
undeva un zbor se aude...
În copaci, prin vechi coroane,
seve urcă în artere
s-ar părea că-n ţevi de orgă
suie slavă de înviere.
Muguri fragezi sfarmă scoarţa
solzi şi platoşe, găoace
grav miracolul ne miră
cum începe, cum se face.
Fiecare sămânţă-nalţă
de pe un mormânt o piatră
suferinţa are un cântec
şi nădejdea o vatră...
Cum de mai luminezi câteodată
Radu Gyr
Cum de mai luminezi câteodată?
De unde frăgezimi mai arăţi,
omule, sfântule, rupt în bucăţi
pe cruce, în furcă, pe roată?
Omule, sfântule, eşti numai o rană,
cum mai zâmbeşti, cum mai visezi?
Cum de mai creşti tulpini de zăpezi
din sfâşierea ta pământeană?
Vântu-ţi zbiceşte rănile goale
cu jordii subţiri de piper,
dar uite trec păsări de cer
prin crengile dragostei tale.
Zi de zi te scufunzi în bălţi verzi
zi de zi alte uri te-nvenină,
şi totuşi mai calci cu tâmpla-n lumină
şi încă ierţi dezmierzi...
Viaţa
Daniel Turcea
Ascultă-mă
am venit să-ţi spun adevărul
am venit să-ţi vestesc biruinţa
nu vei mai gusta moartea cu tristeţe
ci o vei aştepta senin
ştiind adevărul
fii bun şi blând
bucuros şi neînvins
numele ei, Înviere
rostindu-se în trup şi în sânge
prea înalt
desăvârşita lumină dinaintea luminii
Ascensiunea
Ioan Alexandru
Nu oricând se poate vorbi de corăbii
trebuie să te afli în faţa unei mari călătorii
de mult aşteptată, de mult pregătită, cumva
o călătorie fără de care nu se mai poate
marea călătorie, marele tău drum.
De mic te aduni şi creşti pentru el
îţi aşezi toate obiectele şi nădejdile
toate dorurile şi puterile în acel drum
în acea corabie care iată că într-o bună zi
se arată de neînchipuit în faţa ta...
Călătoria ta şi nu a altuia
drumul tău peste apele mari
spre miezul acela de foc ce mistuie închipuirile
acolo unde fluturii plâng pe seminţele vulcanilor
şi izvoarele albe fierb în mătcile mume
drumul de apă aşadar mereu altfel
sub fiecare corabie - drumul tău, o, iată
se întâmplă să te ia pe neaşteptate.
Corabia apare-n miez de noapte
dă semn scurt şi să te urci iute că nu-i timp
De pierdut.
Nici nu te-ai dezmeticit bine
nici nu ţi-ai luat rămas bun
abia apuci să aprinzi o lumânare şi să-ţi mai vezi o dată
capul stins lângă geamul înnoptat...
vine ea corabia în miezul nopţii când toţi dorm şi nici nu te pot şti nici măcar nu te pot urmări cum te îndepărtezi de focurile natale...
Imnul 139
Sorin Mărculescu
când intru-n biserica vie a coastelor tale împunse
acoperişul din Pantocrator dispare şi aerul fierbe
de sânge şi must şiroind pe arcade
nu-mi da să mai văd
nu mă face umbra să mi-o asum şi să cad îndurerat
în genunchi. Te văd, dar urechile
oarbe îmi sunt şi ochii surzi
ameţeşte-mă, Doamne, smulge-mi
în scrâşnet ispita de-a crede că ochii mi-i pot arunca
în pridvorul ierarhiilor ploii
adună-mă Doamne şi amuţeşte-mi privirea, cerul se sparge şi
goale vestmintele-ţi flutură-n răni...
Speranţa uitată
Ana Blandiana
Când plouă foarte mult timp
şi exasperarea din aer
devine destul de concentrată
pentru a fi bună conducătoare de revoltă
sau dimpotrivă
când cerul este atât de înstelat
încât universul întreg
nu-i decât o biată fiinţă
tremurând de plăcere şi dragoste
se aud venind din viitor
vocile poeţilor morţi
şi chiar dacă nimeni nu speră
să înţeleagă ce spun
de auzit îi auzim cu toţii
simţind cum supurează-n noi
ca o răşină-n trunchiurile copacilor răniţi
speranţa uitată.
Logos
Ştefan Augustin Doinaş
Încleiate, la miez de noapte
ca o mare sub văl de ţiţei
sunt la fel, deşi par ascuţite,
lenevoasele strigăte fără
înveliş, măruntaie de miel.
Curcubeu peste sâni, voluptuoase
se agaţă de ghearele roz
de-ntuneric, de smocuri de iarbă,
de-o nălucă de insulă...
Cine desluşind, ca prin ceaţă, un ţărm
şi-a simţit bucuria sleită
picurând într-o vază de ghips
ca o lacrimă sură, acela
i-a ghicit şovăiala şi ţinta,
a cuprins-o în palme, fragilă
ca pe o pasăre foarte mirată
că, alături de rănile ei,
sângerează pădurea şi vântul...