Cuceritorii marilor înălţimi
Crestele munţilor înalţi au exercitat o puternică fascinaţie pentru oameni încă din vremurile străvechi, deşi multe dintre ele nu le-au fost accesibile oamenilor curajoşi decât în vremurile apropiate de noi, când tehnica a permis confecţionarea unor echipamente adecvate. Calea marilor cuceritori de piscuri a fost deschisă odată cu escaladarea lui Mont Blanc, în 1786.
Cel mai înalt vârf al Europei de Vest, Mont Blanc, aflat la graniţa dintre Franţa şi Italia şi a cărui înălţime este de 4.810 metri, a fost cucerit de către Jacques Balmat - un fost vânător de capre şi colecţionar de cristale -, împreună cu medicul Michel Gabriel Paccard, acel moment fiind considerat începutul alpinismului modern. În zilele noastre, acest vârf este considerat relativ accesibil, mulţi excursionişti suficient de bine antrenaţi şi de rezistenţi la aerul tare al înălţimilor urcând în grupuri conduse de ghizi experimentaţi până sus.
Vârfuri şi alpinişti legendari
Dar cea mai mare fascinaţie asupra omului a produs-o vârful Everest care a rămas inaccesibil până în vremurile moderne. Este numit astfel după numele topografului britanic Sir George Everest, dar mai are şi numele tibetan de Chomolungma. Cel mai înalt vârf de munte din lume (8.848 metri) a fost cucerit abia în anul 1953, când neozeelandezul Edmund Hillary şi şerpaşul nepalez Tenzing Norgay au reuşit să-l urce până sus de tot. De atunci, nenumărate expediţii sub diverse pavilioane au dorit să-şi treacă în palmares cucerirea acestui munte.
Messner şi alpinismul total
Un alpinist celebru, considerat chiar cel mai bun din lume, este italianul Reinhold Messner, născut în Tirolul de Sud, în 1944. Alpinistul italian a urcat de unul singur pe Everest fără mască de oxigen şi are în palmares toate cele 14 vârfuri de peste opt mii de metri, aşa-numiţii „opt-miari“, adică: Everest, K2, Kangchenjunga, Lhotse, Makalu, Cho Oy, Dhaulagiri, Manaslu, Nanga Parbat, Annapurna, Gasherbrum I, Broad Peak, Gasherbrum II, Shishapangma. Messner este adeptul teoriei numite „stilul alpin total“, adică nu agreează folosirea marilor echipe de expediţie şi a bazelor ajutătoare, ci se axează mai mult pe eforturile umane decât pe strategii ajutătoare. Această orientare, evident, aduce şi riscuri suplimentare într-o activitate care se desfăşoară oricum la limita dintre viaţă şi moarte. De altfel, Messner şi-a pierdut un frate, cu care în 1970 urca vârful Nanga Parbat. În urma avalanşei care i-a surprins, Messner a rămas singur şi a degerat pe drumul de întoarcere, pierzând trei degete de la mâini şi şapte de la picioare.
Anul acesta, un alt sportiv apreciat în întreaga lume, rusul Alexei Bolotov, a murit în timp ce încerca, împreună cu alpinistul kazah Denis Urubko, să deschidă o nouă rută spre vârful Everest, prin zona de sud-vest a „Zeiţei Universului“, cum se traduce numele tibetan al celebrului vârf. Bolotov avea în palmares 11 din cei 14 opt-miari şi două premii „Pioletul de aur“ pentru deschiderea căii estice de acces spre vârful Makalu şi cucerirea prin nord a vârfului Jannu (7.710 metri).
Începuturile alpinismului în România
În România, primele cluburi care s-au ocupat cu drumeţiile montane au apărut la Braşov, în 1873 („Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt“), şi la Sibiu, în 1881 (Siebenburgischer Karpaten Verein). Activitatea de căţărare efectivă a fost organizată abia după apariţia, în anul 1934, a Clubului Alpin Român, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, alpinismul a cunoscut o dezvoltare serioasă, fiindcă şi URSS-ul căuta să se impună şi în acest domeniu.
Printre începătorii alpinismului tehnic în România îl amintim pe Nicu Comănescu, care a bătut primele pitoane în Bucegi. Momentul de început al alpinismului este considerat octombrie 1935, când Niculae Baticu, Ion Trandafir şi Dan Popescu au efectuat primul traseu de perete numit „Furcile“, cu gradul 4 de dificultate, din Munţii Bucegi. Până în anul 1996, România era singura ţară din lume (înainte mai era doar URSS-ul) în care alpinismul era privit şi organizat ca sport competiţional, cu concursuri locale, regionale şi naţionale, cu cupe şi campionate (Alpiniade).
Cuceriri româneşti
România are şi performanţe notabile în domeniul alpinismului, atât cu echipe, cât şi cu alpinişti solitari. Primul român care a pus piciorul pe „Acoperişul Lumii“, cum i se mai spune vârfului Everest, este Constantin Lăcătuşu, care la data de 17 mai 1995 a ajuns în cel mai înalt punct al planetei. El are în palmares toată „Lista celor 7 vârfuri“, aceasta însemnând bifarea escaladării celor mai înalţi munţi din lume, pe continente: Everest, pentru Asia, Elbrus, pentru Europa (aici este o dispută în lumea alpiniştilor, dacă Elbrus să fie considerat în Europa sau în Asia), Kilimanjaro, pentru Africa, Aconcagua, pentru America de Sud, Mc Kinley, pentru America de Nord, Puncak Jaya, pentru Oceania, şi Masivul Vinson, pentru Antarctica.
Cea mai recentă performanţă românească o reprezintă cucerirea vârfului Nanga Parbat - în premieră pentru ţara noastră -, de către o echipă condusă de Zsolt Török (alături de Teo Vlad, Marius Gane şi Aurel Sălăşan), la data de 19 iulie 2013, fără a utiliza măşti de oxigen. Performanţa este cu atât mai impresionantă, dacă este să punem la socoteală că numai 200 de alpinişti au atins, de-a lungul vremii, acest vârf, iar pe varianta aleasă de români (numită Ruta Schell), doar 20!
Un alt alpinist român care a adus ţara noastră în rândul celor care au steagul pe piscurile opt-miarilor este Horia Colibăşanu, care a urcat pe vârful K2 (8.611 metri), supranumit şi Muntele Ucigaş şi considerat cel mai greu din lume, pe vârful Manaslu (8.163 metri), Dhaulagiri (8.167 metri) şi Annapurna (8.091 metri), Makalu (8.481 metri), Shishapangma (8.013 metri), toate fără oxigen suplimentar. Medicul stomatolog originar din Timişoara mai are în palmares vârfurile: Gumachi (3.805 m), Elbrus (5.648 m) Khan Tengri (7.010 m) şi Matterhorn (4.462 m).
Crina „Coco“ Popescu, fetiţa-minune
Nu putem să nu amintim de fetiţa-minune a alpinismului românesc, Crina „Coco“ Popescu, care la 15 ani a escaladat cel mai înalt vârf din Oceania, Carstenesz Pyramid (4.884 metri), realizând astfel un record mondial, depăşind performanţa anterioară stabilită de americanca Samantha Larson, care reuşise escaladarea la vârsta de 18 ani. A făcut parte dintr-o echipă care a urcat la 24 ianuarie 2011 muntele Sidley (4.285 metri), care este cel mai înalt vulcan din Antarctica, fiind prima alpinistă din lume cu această performanţă. Performanţa a fost omologată de World Records Academy. Tot în anul 2011 a cucerit cel mai înalt munte din Antarctica, muntele Vinson. În 2010 şi-a trecut în palmares muntele Mc Kinley, muntele Pico de Orizaba (5.635 metri) din Mexic. Iar acestea sunt doar unele dintre performanţele acestui copil excepţional.