„Cugetări necugetate” despre Dumnezeu, om și creație

Ultima carte a părintelui Gheorghe Col­țea, protopop de Bran-Zărnești, se înscrie în mod firesc pe linia publi­cațiilor sale anterioare, din care amintim: „Poteci de lumină” (2013), „Toiagul odrăslit” (2015) și „Cuvioșii pustnici din Bucegi” (2015), toate publicate cu binecuvântarea IPS Mitropolit Lau­ren­țiu la Sibiu.

Din prefața Înal­tprea­sfinți­tului Părinte Mitropolit la cartea de față am reținut că aceste „cugetări necugetate” pe care ni le propune părintele protopop Gheor­ghe Colțea „vin să împingă limitele și gra­nițele instituite din varii motive până acum și să îi determine pe cititori să vadă dincolo de sensurile cu care erau deprinși până acum” (p. 7).

Am regăsit în această carte stilul său curgător din publicațiile precedente, deloc elaborat, de­curgând din preaplinul sufletului său. Autorul precizează încă de la început în „Argument”, textul cu care începe cugetările sale, că fără să fi beneficiat „de o cultură vastă și de o pregătire academică normativă” a îndrăznit să creadă „că este voia Celui Preaînalt să inspire și să descopere, prin oameni simpli, adevăruri care au fost revelate, dar care nu au fost încă înțelese în profunzimea lor” (p. 14). Strădania de a cunoaște adevărurile descoperite nouă de Dumnezeu, „în multe chipuri și multe feluri”, este un demers nu doar legitim, ci și necesar pe calea desăvârșirii noastre în Hristos Domnul. Acest demers este la dispoziția oricărui credincios, atât celui cu pregătire academică, cât și celui simplu, dar este vorba de un demers eclesial, în sensul că se face în tra­diția Bisericii, fiecare inspirându-se de la predecesori și mijlocind inspirație pentru ur­mași. Tocmai acest lucru îl face părintele protopop Colțea, chiar dacă o face uneori de o manieră provocatoare, căci nu poate fi un „căldicel”.

Cugetările părintelui Colțea nu trebuie interpretate în „cheie academică”, așa cum ne-a prevenit autorul de la început, cel puțin în mod indirect, ci în cheia în care au fost scrise într-un zbucium sufletesc uneori cu conotații mistice, a „bucuriei de a căuta și de a descoperi” (p. 64), cheia de „a fi cu Dumnezeu sau în afara lui Dumnezeu” (pp. 56-57), ori „de a fi sau a nu fi” cu Dumnezeu (p. 95). De altfel, multe dintre aceste cugetări se încheie cu o rugăciune cum este cea de la sfârșitul textului despre „Creatorul și creația”: „Dumnezeu, să mă ierți pentru că am minte îndrăzneață, care în loc să-și trăiască în smerenie bucuria de a exista, se aventurează să răspundă la întrebări închipuite tot de ea” (p. 125). Părintele Colțea ține mereu să precizeze că-și cunoaște limitele și aceasta este dimensiunea principală a cheii în care trebuie interpretate toate afirmațiile sale, respectiv din mărturisirea sa: „Nu am vrut să fiu eretic! Am iubit întotdeauna învățătura Sfintei Biserici! Am preţuit trăirile și cugetările Sfinților Părinți! Nu am vrut să creez sminteală în inima semenilor mei! Doar am îndrăznit să exprim o umilă părere. Dacă va fi de la Dumnezeu, va rămâne, iar dacă va fi de la mine, se va stinge!” (p. 12). Deci, chiar dacă „îndrăznește” să pună întrebări provocatoare, dar care îl frământă și care pot fi întrebările multor credincioși din ziua de astăzi, părintele Gheorghe Colțea se întoarce totdeauna la adevărul revelat și propovăduit dintotdeauna de Sfânta Biserică.

Cele 114 eseuri din cartea de față sunt însoțite de 35 de poezii răsfirate printre cugetările propuse în proză, poezii despre care părintele Colțea afirmă că le-a compus pe vremea când era elev la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca. Aceste poezii, de altfel foarte reușite, nuanțează foarte bine „cugetările” cărții și întregesc tonul poetic general al întregii colecții. Toate poeziile reproduse aici ilustrează tematica generală a cărții de o manieră poetică.

Părintele Colțea mi-a confirmat că a luat ca model pentru ti­tlul cărții sale cartea Împăratului Solomon, mai ales pentru faptul că este vorba de o carte scrisă de fiul Împăratului David către sfârșitul vieții sale. Părintele Col­țea este un preot cu adâncă trăire și nu se teme de moarte, dar, purtând o cruce foarte grea despre care vorbește în partea autobiografică a cărții „Cine sunt” (p. 30), a dorit să transmită prin această carte, „care ar putea fi ultima”, un mănunchi de cugetări, cu spe­ranța că acestea ar putea fi de folos multora. Deși este un om care iubește întreaga creație a lui Dumnezeu, părintele Colțea are comun cu autorul cărții din Vechiul Testament convingerea că fără Dumnezeu totul este deșertă­ciune. Din această încredințare, autorul încheie cartea sa, în mod consecvent cu toate cugetările din ea, cu convingerea că atunci „când vei merge la Dumnezeu nu vei fi întrebat câți kilometri ai parcurs de la Pământ la Cer și nici cât timp a durat parcurgerea acestei traiectorii existențiale, ci cât de mult ai iubit... În rest toate sunt deșertăciune!” (p. 553).

Asemenea celorlalte lucrări ale neobositului păstor al Branului, şi această nouă carte a părintelui Gheorghe Colțea te poate provoca, uneori te poate pune pe gânduri, alteori îți poate produce aleasă bucurie duhovnicească, deci nu te lasă nicicum indiferent.

La întrebările puse de autor, unii vor putea da răspunsuri mai clare și mai precise, pe când alții se vor putea minuna de îndrăzneala unui preot de a striga în public bucuria sa de a-L fi întâlnit pe Dumnezeu în sufletul său și în întreaga creație.

Suntem încredințați că această carte va inspira pe mulți să nu se complacă în normalitatea de a fi străini în propria lor casă, ci să tindă spre normalitatea raiului și așa „cugetările necugetate” își vor fi atins scopul de împărtășire a bucuriei de a căuta și de a găsi Adevărul.