Cult şi cultură (4)

▲ Enciclopedia lui Ivan Evseev e cu adevărat spectaculoasă când explorează simbolurile integratoare, cele comune culturilor şi religiilor ▲

Conexiunile dintre cult şi cultură sunt proprii zonelor unde ritmurile civilizaţiei au fost dublate de pulsul unui imaginar activ, bogat, somptuos, într-un efort continuu de a explica lumea. Continuăm exemplificările începute în articolele anterioare, referitoare la întâlnirea cultului şi culturii în tradiţiile popoarelor. La geto-daci, Gebelezis: „Este zeul uranian al geto-dacilor, pomenit de Herodot, alături de Zamolxis, într-un context nu prea clar, din care însă ar reieşi că este o ipostază a aceluiaşi zeu: unii dintre geţi „numesc pe acelaşi daimon - Gebeleizis“ (Istorii, IV,94). Având în vedere puţinătatea izvoarelor referitoare la aceasta divinitate şi informaţia oarecum confuză, datorită lui Herodot, în istoria culturii i s-au dat interpretări diferite - de la monoteismul dacic (P. Kretschmer), de la caracterul general al celor doi mari zei (R. Vulcănescu) până la o despărţire şi chiar opoziţia lor: Zamolxis este o divinitate htoniană, iar Gebeleizis - un zeu al cerului, diriguitor al furtunilor şi fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile (I. I. Russu). Este, poate, cea mai veche mărturie despre un act de magie meteorologică practicată pe teritoriul nostru. În diferite variante, actele magice de împrăştiere a norilor de furtună şi grindină s-au menţinut în cultura tradiţională românească până în zilele noastre, cuprinzând tragerea clopotelor, lovirea unor obiecte metalice, înfigerea cuţitului sau toporului în pământ ori în grinda casei, tragerea cu puşca etc. Se presupune că, în timpul încreştinării dacilor, cultul lui Gebeleizis era încă activ, deoarece Sf. Ilie i-a preluat rolul“. La greci, Icar: „Personaj al mitologiei greceşti, fiul lui Dedal, iscusitul meşter din Creta lui Minos, constructorul faimosului Labirint, şi al unei sclave. Închis, împreună cu fiul său în acest Labirint, Dedal hotărăşte să evadeze pe calea aerului. În acest scop, confecţionează nişte aripi din pene şi ceară. Deşi tatăl l-a prevenit pe fiul său să nu zboare nici prea jos, nici prea sus, Icar, cuprins de frenezia zborului, s-a înălţat atât de sus, încât soarele a topit ceara şi acesta s-a prăbuşit în mare şi s-a înecat. Corpul său a fost găsit de Hercule şi îngropat la Doliche. Ca orice simbol mitologic mai important, acest personaj suportă mai multe interpretări. Pe de o parte, el exprimă elanul omului de înălţare, de desprindere de lumea terestră şi, în acest sens, este una din emblemele aviaţiei şi a tuturor zburătorilor. Pe de altă parte, Icar întruchipează lipsa de măsură în temeritate. După părerea reprezentanţilor psihanalizei, greşeala lui Icar este o abatere de la principiul artei şi gândirii greceşti, cel al armoniei şi al justei măsuri, care dă naştere unei exaltări de tip psihopatic (P. Diel, Le Symbolisme..., 49). Autorii şi interpreţii creştini au văzut în eşecul aventurii lui Icar imaginea unei inimi ce pretinde a se ridica în ceruri pe aripile unei iubiri false, în timp ce numai aripile dragostei divine pot favoriza această ascensiune“. La egipteni, ibisul: „este o pasăre de baltă, cu penajul roşu sau alb, cu ciocul curbat de culoare cafenie, care se hrăneşte cu broaşte şi reptile, venerată de vechii egipteni. Cei care ucideau această pasăre, fie chiar şi din neglijenţă, erau aspru pedepsiţi, deoarece fapta lor era socotită drept un mare sacrilegiu. Cum întoarcerea acestei păsări migratoare corespundea cu revărsarea apelor Nilului, care fertilizau ogoarele, ibisul a devenii simbol al prosperităţii şi protector al agriculturii. Pasul acestui piciorong este egal cu un „cot“ - unitate de măsură ce se folosea la construirea templelor. În timpul somnului, ibisul îşi ascunde capul sub aripă, căpătând forma inimii. O altă parte din conotaţiile simbolice ale păsării sacre se explică prin faptul că ea era un mare distrugător şi devorator al şerpilor. A fost, deci, înzestrată cu daruri profetice, devenind o întruchipare a zeului Toth, patron al artelor şi al ştiinţelor ezoterice. Forma curbată a ciocului păsării a contribuit la dezvoltarea unui simbolism lunar, legat de tainele vieţii şi ale morţii. Ca întruchipare a înţelepciunii, pasărea era mumificată şi aşezată în mormintele faraonilor, cu scopul de a fi sfetnicul sufletului defunctului pe lumea de dincolo. O seamă de alte atribute simbolice ale ibisului îl apropie de cele ale berzei din folclorul popoarelor europene“. Dacă aceste simboluri, semne şi arhetipuri, deopotrivă religioase şi culturale, mai pot fi găsite şi în alte dicţionare şi enciclopedii, foarte puţine la număr în fapt (V. Kernbach, M. Coman, la noi), Enciclopedia lui Ivan Evseev e cu adevărat spectaculoasă când explorează ceea ce aş numi simbolurile integratoare, cele comune culturilor şi religiilor în aparenţă mult (definitiv) diferite şi depărtate, percepute nu o singură dată în (post)modernitate drept conflictuale (islamism versus creştinism, de exemplu). Aici ajunge Ivan Evseev la ceea ce Livius Ciocârlie numea, în amintita judecată de valoare, organizarea cosmotică a unei materii complexe, prin care savantul cercetează „rosturile omului în univers“; la fondul uman, adică, pe care îl exprimă simbolurile religioase împreună cu arhetipurile culturale.