Cum a ajuns colonelul Plexancov stareţ la Mănăstirea Optina

Mănăstirea Optina, fondată în 1825 prin grija mitropolitului Filaret al Kievului, a devenit cu timpul cel mai mare centru duhovnicesc al Rusiei. De aici au răsărit foarte multe chipuri de monahi memorabili, care au rămas în conştiinţa credincioşilor. Unul dintre aceştia este şi stareţul Varsanufie, care s-a născut în 1845 şi a murit în 1913. A fost o figură emblematică a ansamblului monahal de la Optina şi a primit chemarea monahală după un eveniment minunat, întâmplat în timpul unei Sfinte Liturghii săvârşite de către Sfântul Ioan de Kronstadt.

În oraşul Samara, la 5 iulie 1845, de ziua pomenirii Sfântului Serghie de Radonej, familiei Plexancov, descendente a cazacilor din Orenburg, i s-a născut micuţul Pavel Ivanovici. Pe când era încă prunc, mama i-a murit, iar tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă parte de mângâierea şi purtarea de grijă a unei mame. Deşi era severă cu el, micuţul Pavel a iubit-o foarte mult. „Tânărul acesta va deveni cleric“ La vremea potrivită s-a înrolat în armata cadeţilor din Polotsk, iar mai apoi şi-a completat studiile la Şcoala Militară din Orenburg, devenind ofiţer. Ceva mai târziu a terminat şi Şcoala de Ofiţeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan, în cele din urmă devenind colonel. În timpul în care a fost ofiţer superior în armata ţarului, i-au fost rânduite printre responsabilităţi şi organizarea de recepţii, baluri, festivaluri muzicale, jocuri şi altele. În această vreme a mers, odată, la o Sfântă Liturghie săvârşită de Sfântul Ioan de Kronstadt. Cum stătea şi se ruga în biserică, Sfântul Ioan, imediat după sfinţirea cinstitelor Daruri, a întrerupt Sfânta Liturghie, a ieşit prin uşile împărăteşti, s-a îndreptat către tânărul ofiţer, s-a aplecat înaintea lui, i-a sărutat mâna, apoi s-a întors tăcut în altar. Mulţi care ştiau darul proorocesc al sfântului au început să spună: „Tânărul acesta va deveni cleric“. Toate aceste discuţii, presupuneri, l-au supărat pe tânărul Pavel, căci atunci nici nu vroia să audă de astfel de lucruri. Dar timpul a confirmat profeţia Sfântului Ioan, căci tânărul ofiţer a devenit ieromonah şi apoi chiar stareţ la vestita mănăstire rusească, de la Optina. Trimis la Optina de o voce îngerească Odată, bolnav de pneumonie, Pavel simţea că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe subofiţerul sanitar să-i citească din Sfânta Evanghelie şi şi-a pierdut cunoştinţa. Atunci, a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis şi el s-a înfricoşat de acea lumină puternică. Întreaga sa viaţă, cu toate păcatele, i-a trecut prin faţa ochilor şi l-a cuprins un sentiment de pocăinţă. Atunci, o voce i-a spus: „Să mergi la Optina!“. Doctorii nu au crezut că îşi va reveni. Spre mirarea acestora, sănătatea i s-a îmbunătăţit şi colonelul a vizitat Mănăstirea Optina. În august 1889, stareţ la Optina era Sfântul Ambrozie, care nu l-a făcut monah, ci i-a dat canon zicându-i: „Să mergi şi în trei luni să-ţi închei toate treburile tale. Nici o zi mai mult. Ascultarea este viaţă; neascultarea, moarte“. În tot acest timp, colonelul nostru s-a străduit să lase serviciul militar şi a avut multe ispite, deoarece i s-a propus o promovare la rangul de general, cerându-i-se să-şi amâne retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soţie, luând în derâdere hotărârea lui de a se călugări. Singura care s-a bucurat de hotărârea luată de Pavel a fost mama sa, o femeie cu viaţă sfântă, care îl purtase de mic pe cărarea Bisericii, pentru a asculta slujbele religioase. În ziua când s-a împlinit sorocul pe care îl fixase stareţul Ambrozie, tânărul Pavel a ajuns la Optina, dar, cel ce îl povăţuise, se mutase deja la Domnul. 8 ani novice Noul egumen, arhimandritul Anatolie, l-a rânduit ucenic la stareţul Nectarie, care a fost povăţuitorul său în viaţa duhovnicescă şi în preoţie. În 1892 a fost acceptat ca novice, şi, un an mai târziu, a fost tuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieţii monastice, fiind călugărit cu numele Varsanufie, în decembrie 1900, şi hirotonit diacon în 1902. În 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe părintele Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraţilor şi surorilor mănăstirii Samordino. Exilat pe nedrept La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca preot militar, avînd misiunea de a îngriji soldaţii răniţi. După terminarea războiului, în august 1905, Varsanufie s-a întors la Optina. Părintele Iosif fiind prea bătrân şi slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii, Varsanufie a fost numit egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor şi întreaga activi-tate administrativ-duhovnicească. În vremea păstoririi sale ca stareţ la Optina, mănăstirea avea cam trei sute de monahi. Unii dintre ei au format un grup separat, condus de către ieromonahul Patrichie. Acesta s-a dus la Sinod cu o serie de plângeri, prin care acuza pe egumenul Varsanufie. În urma acestor neînţelegeri, Varsanufie a fost exilat egumen la o mănăstire mică din Goulutvin. Varsanufie a primit pe toate cu răbdare, dar vârsta înaintată l-a împiedicat pe stareţ să poată organiza la fel de bine ca la Optina viaţa monahicească din noua sa mănăstire. Purtat cu trenul spre mormânt La începutul lunii aprilie 1913, stareţul Varsanufie s-a îmbolnăvit şi l-a rugat pe mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost ascultat. S-a dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie, iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvin până în 6 aprilie. După slujbă, trupul său a fost trimis cu trenul la Optina, pentru a fi îngropat acolo, după dorinţa testamentară a stareţului. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie, iar sicriul a fost purtat de cler până la Optina. ▲ „Când vei dobândi copii, să-i înveţi muzica...“ „Însă nu muzica modernă, ci să-i înveţi muzica cea adevărată, muzica îngerilor. Muzica îi dezvoltă omului capacitatea de a primi şi de a înţelege viaţa duhovnicească. Cu această muzică sufletul devine mai sensibil în cele duhovniceşti. De pildă, atunci când se citesc cei şase psalmi, oamenii obişnuiesc să iasă afară din bi-serică, pentru că nu-şi dau seama că aceşti psalmi sunt o „simfonie“ care aprinde sufletul şi-i dă o mai mare bucurie şi odihnă. Dar, din nefericire, ei nu înţeleg deloc, pentru că inima lor s-a făcut ca piatra. Muzica ne ajută să înţelegem adâncimea înţelesurilor cântărilor sfinte.“ (Stareţul Varsanufie de la Optina) ▲ Despre rugăciune „Atunci când rugăciunea se face fără atenţie şi mecanic - se întâmplă uneori şi aşa -, nu vă descurajaţi. Prin rugăciunea cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, se sfinţeşte chiar şi gura noastră. Rugăciunea rostită cu gura este exterioară, iar cea rostită cu mintea şi cu inima este lăuntrică. Dar mai este şi un altfel de rugăciune, mai înaltă: rugăciunea duhovnicească. Cei ce au această rugăciune, încep să înţeleagă tainele naturii, sensul şi esenţa tuturor făpturilor. Unii ca aceştia văd în chip sensibil lumea lor lăuntrică, duhovnicească. De aceea, ei simt şi o bucurie duhovnicească diferită de cea lumească, din a cărei pricină adeseori scot lacrimi din ochi. Bucuria lor este neînţeleasă pentru noi. Înţelegem bucuria artiştilor, a poeţilor, a muzicienilor, a pictorilor. Dar bucuria acestora este nimic în comparaţie cu a acelora, care este una duhovnicească. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte şi despre un al patrulea fel de rugăciune, care trece peste limitele oricărei posibilităţi de a o înţelege. Ce rugăciune este aceasta? Eu nu ştiu. Poate a avut-o numai Sfântul Isaac.“ (Stareţul Varsanufie de la Optina)