Cum călătorea Cuza
Ales domn și la Iași, și la București, Cuza își dorea să fie prezent în fiecare din cele două capitale. Firește că nu în același timp. N-avea o putere atât de mare, după cum n-avea nici puterea de a ajunge din Țara Românească în Moldova în câteva ceasuri. Nici măcar într-o singură zi. Îi lua o jumătate de săptămână lucrul acesta. Încă nu apăruse trenul pe meleagurile noastre. Iar vapor de uscat nu exista pe atunci, așa cum nu există nici acum.
Atunci cu ce călătorea Cuza?
Închipuiți-vă-ne, spune domnul Radu Rosetti, trăitor pe acele vremuri, în cartea sa Amintiri, apărută la Editura Humanitas, 2017 - un fel de diligență închisă, având pe lângă obloane cu geamuri alte geamuri în stânga și-n dreapta fiecărui oblon. Dinapoi era un fel de divan pe care puteau șădea comod trei persoane, iar în fața acestui sediu erau două scaune largi, despărțite unul de altul printr-un fel de coridor încrucișat prin care pătrundeai spre fundul trăsurii... La un pas spre capătul trăsurii de la aceste două scaune, tavanul se lăsa mai jos, ca și podeaua, formând sub capră un fel de boltă prin care se prelungea coridorul de care am vorbit, formând două încăperi, fiecare având ușa ei, una din aceste încăperi cuprindea closetul cu toate cele trebuitoare, iar cealaltă o cameră pentru provizii... La acest vehicul de fabricație englezească erau înhămați doisprezece cai de poștă.
Cu o diligență asemănătoare cu aceasta mergea domnitorul de la București la Iași și înapoi. Ce știm cu precizie e că n-avea în față o trăsură cu... girofar și nici polițiști care să elibereze drumul.
Ion Ghica a străbătut, cam în aceeași perioadă, același drum, pe care-l descrie, în Scrisori către V. Alecsandri, așa: La barieră - adică la ieșirea din București - se isprăvise caldarâmul și o luam pe șleau cu roatele în noroi până la buccea, caii la pas și surugiii croindu-le cu bicele dungi beșicate pe spinare.
Sărmanii cai! Dar așa erau timpurile. În ciuda drumurilor proaste și a încetinelii cu care se mișcau dintr-un loc în altul, oamenii mari de atunci, în frunte cu Cuza, au ajuns, cu toții, în cartea de istorie. Duși de faptele lor, ce au lăsat cu mult în urmă trăsurile și caii. Dacă e să judecăm drept, chiar pe mulți dintre oamenii... mari din viitor.