Cum să-i iubim pe cei de lângă noi?

Domnul Hristos ne-a lăsat cuvânt să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne iubim cât mai puţin pe noi înşine. Mi se pare că cele două sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Pe de o parte, trebuie să învăţăm să îi acordăm tot mai multă importanţă aproapelui nostru, iar pe de alta, să ne dezlipim tot mai mult din lanţul egoismului nostru.

Dar cum să procedăm în această atât de grea virtute a iubirii aproapelui şi a renunţării la sine, a jertfirii sinelui personal pe altarul iubirii creştine? Cred că mai întâi ar trebui să identificăm la cei din jurul nostru motivele pentru care ar trebui să-i iubim. Ei sunt, de multe ori, singuri şi trişti, cum suntem şi noi, aşa că, după cum revărsăm valuri de milă asupra noastră pentru că ne simţim rătăciţi în această lume, ar trebui să revărsăm valuri de milă şi căldură şi asupra lor. Prima dintre acţiunile prin care se vede măsura în care avansăm pe drumul iubirii aproapelui şi al renunţării la sine e milostenia. Cât de important e să avem inima deschisă către aproapele nostru şi să îi spunem "Da" atunci când ne-ar fi mult mai uşor să îi spunem "Nu"! Şi cât de important e să nu îl judecăm pe acest aproape al nostru! Păcatele lui sunt păcate pe care şi noi le-am făcut sau am fi putut să le facem dacă nu ne-ar fi ferit Dumnezeu de ispită, iar noi nu avem de unde să ştim ce e în sufletul şi în trecutul fiecărui om, aşa că nu putem înţelege pe deplin şi nici judeca pe nimeni. Aproapele nostru e un iceberg, din care vedem doar partea de la suprafaţa apei. Şi se cuvine să iubim în aproapele nostru tocmai ceva din partea ascunsă a lui, ceva ce nu vedem, dar este în el: dorinţa de bine, nevoia de Dumnezeu pe care o simţim, într-un fel sau altul, aproape toţi oamenii. Nu ni se cere puţin lucru. Vrăjmaşul ne împinge spre a vedea lumea ca pe o arenă de lupte în care aproapele nostru este rivalul nostru. Societatea e o imensă structură concurenţială care funcţionează pe bazele unei ierarhii "de drept", instaurată de oameni şi instituţii, şi nu un tărâm al prieteniei, pe care fiecare să asculte de cine îl cheamă inima să o facă, în baza unei supuneri "de fapt". Această înrobire, această ierarhizare şi ideologizare forţată şi de cele mai multe ori potrivnică firii distruge cel mai mult posibilitatea iubirii dintre oameni. Să nu uităm ce ne-a poruncit Domnul Hristos: "Care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru" (Matei 23, 11). Există chiar şi animale care trăiesc într-o deplină înţelegere, dar omului îi reuşeşte foarte greu asta. Renunţând la porunca iubirii, oamenii s-au omorât între ei nu doar pentru diferenţe evidente, cum ar fi culoarea pielii sau limba vorbită, ci şi pentru diferenţe mult mai mici, abia perceptibile. Dar ce se întâmplă în aceste cazuri în care oamenii aruncă la coş porunca iubirii aproapelui, "cea mai mare poruncă", după cum ne-a spus Mântuitorul Hristos? De multe ori credem că noi suntem mai grozavi decât aproapele nostru, iar ce facem noi e mai bine decât ce face el. Apoi, ca "depozitari ai adevărului", ne îndreptăţim să acţionăm în detrimentul aproapelui. Aşa se strecoară în suflet o iubire nemăsurată de sine. Aici e răul tuturor naţionalismelor şi exclusivismelor. Acestea ne împing repede către "iubirea vameşului", cea aflată atât de departe de iubirea creştină: "Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?" (Matei 5, 46-47). Arătând iubire doar celui din neamul tău, din familia ta, de fapt îţi arăţi iubire ţie. La fel, dacă îi iubeşti doar pe cei care îţi vorbesc limba sau care îmbrăţişează aceeaşi cultură, religie sau orientare politică sau socială. În toate acestea te vezi şi te îndreptăţeşti pe tine, în "frumuseţea" şi "adevărul" tău. Dar toate acestea sunt, de fapt, prilejuri de mândrie deşartă. Adevărata iubire a aproapelui trebuie să îl cuprindă pe omul din faţa ta în adâncul lui, ca fiinţă primordială aflată ca şi tine, dincolo de toate conjuncturile, în faţa Lui Dumnezeu. Altfel iubeşti doar o descendenţă sau o cultură sau o politică sau o limbă care sunt sau crezi că sunt ale tale, anume pentru că ar fi ale tale. O iubire deşartă şi egoistă a aparenţelor. O iubire cu care nu te poţi duce în faţa Lui Dumnezeu. Adevărata iubire a aproapelui trebuie să înceapă de la nefericirea lui. Dumnezeu ne porunceşte să îi iubim mai cu seamă pe cei străini, singuri, flămânzi, goi, nefericiţi. Să vedem deci în diferenţa cuiva faţă de noi un prilej de dragoste, iar nu o pricină de poticnire. Altfel... cum ne deosebim de animalele care îşi apără cu ferocitate teritoriul? Domnul Hristos ne-a spus că Împărăţia Sa nu e în lucrurile acestei lumi. Noi, creştinii, nici măcar nu ar trebui să avem ce apăra aici... "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 21).